Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Aplauze furtunoase
Irina Nicolau
I-am văzut cu ochii mei. Aplaudau într-adevăr. Precumpăneau femeile. Băteau din palme întinerite. Ridicau braţele fluturând peste cap sacoşe goale şi flori. Final de film sovietic cu mame şi neveste care întâmpină la gară pe eroi.
Acum un an, aplauzele lor mi s-au părut un lucru hidos. Exageram poate. O sumedenie de oameni, care văzuseră ce văzusem şi eu, nu păreau să fie frapaţi de enormitatea situaţiei, nişte nebune, ziceau, le iei prea în serios. Dar nu erau nebune, deşi o oarecare surescitare n stăpânea pe toţi, şi nu era nici un simplu meci în care unii ţineau cu minerii şi alţii cu golanii. Am asistat la descătuşarea unei imense tensiuni acumulate în şase luni de „libertate“, la sfârşitul apoteotic al unui război, războiul cu Piaţa. Deşi obţinută prin intermediari, pentru mulţi a fost o victorie personală. Minerii au restituit femeilor liniştea lor.
Scot din discuţie pe cei care au ajutat pe mineri cu puterile lor, fie cu o informaţie utilă, uite-l şi pe ăsta, fie cu un picior îndreptat spre victimă, pe la spate. Mai mult decât atât, scot din discuţie şi pe cei care nu s-au bucurat sincer. În ultimii zece ani, să aplauzi în România a echivalat cu să minţi: CEAUŞESCU – P.C.R., URA, URA (aplauze furtunoase). Putem să admitem, deci, că mulţi, aplaudând măciucile, au vrut să spună, noi suntem cu voi, bateţi-i pe ei. Propun, în schimb, să ne gândim la toţi cei care au aplaudat în gând, pentru că nu au avut ocazia să o facă efectiv, sau pur şi simplu le-a fost frică de consecinţe. Şi, ar mai fi de adăugat, că în Piaţă aplauzele nu au exprimat entuziasm. Pentru entuziasm oamenii aveau chei, torţe şi gură. În Piaţă, aplauzele au funcţionat cu rol exorcizant, pentru demascarea şi îndepărtarea instigatorilor.
Întrebarea care se pune acum este dacă poţi, sau nu, să socoteşti vinovat pe un om care se bucură de durerea altuia? De fapt, nu de orice durere, ci de una pe care i-o provoacă alt om?
Este îngrozitor când ajungi să formulezi o astfel de întrebare. Simplul fapt că întrebi te scoate din context creştin şi civilizat. Dacă eşti creştin încerci să ierţi, să acorzi duşmanului tău milă. Dar nu este deloc dintre
indescifrabil
dintre cel care au aplaudat credinţa creştină se concentrează în câteva feluri de mâncare: de Crăciun faci sarmale cu carne de porc şi frămânţi cozonaci iar de Paşti vopseşti ouă, frigi miei şi frămânţi cozonaci din nou. Botezaţi şi cununaţi pe ascuns sau printre picături, în cadrul unui spectacol care urmăreşte bani sau prestigiu, nespovediţi, neîmpărtăşiţi, necatehizaţi, adică lipsiţi de acele explicaţii minimale care te fac să ştii că eşti creştin şi nu mahomedan… de unde să fie creştini? Poate prin slujbele de la televizor, din actualul Festival Cântarea Ortodoxiei. Civilizaţi, atunci. Şi civilizaţi de unde să fie când de atâţia zeci de ani îşi petrec viaţa la cozi, pe scările autobuzelor, în faţa ghişeelor, în case prea calde sau prea reci, prea întunecate şi prea fără apă? Civilizaţia este arta pe care o generează iubirea şi respectul pentru oraş, or, Bucureştiul este un oraş pe care mai poţi să-l iubeşti? Mai cu seamă când, pentru a veni aici, mulţi dintre cei care au aplaudat şi-au lăsat vaca, grădina, o întreagă lume şi au primit în schimbul lor o fărâmă de confort, un bacşiş. Dar au mai primit ceva, ceva de care uităm, oraşul lui Ceauşescu, oraşul comunist le-a dat linişte. Între parantezele existenţei lor chinuite – muncă, muncă, muncă, foame, sărăcie, microfoane, frustrare – era totuşi o foarte mare linişte. În fond, liniştea pe care am avut-o în timpul lui Ceauşescu şi de 45 de ani încoace, n-am avut-o niciodată şi sper să n-o mai avem.
Dintr-o dată, această linişte începe să fie ameninţată. La urma urmei, chiar decembrie a fost un moment violent. Pe urmă, o categorie de oameni vede cum în oraş pătrunde dolarul care pe ei îi ocoleşte, aude că unii sunt plătiţi în blugi şi whisky din care şi ei şi-ar dori şi n-au, află că drogurile au început să facă victime, că dezmăţul se instalează în stradă, mai ales dacă eşti mamă, poţi să nu te îngrijorezi? Când auzi ce se strigă pe stradă, tu care faci de ani de zile exerciţii de tăcere şi spui celui care strigă la coadă, încetează, supărăm vânzătoarea, vrei să închidă prăvălia şi să nu ne mai dea? Şi acum nebunii ăştia care strigă… strigă şi nu mai ştiu ce vor, pentru că, uite, în prăvălii au băgat de toate, poţi să te uiţi cât vrei la televizor, am primit încă o zi pentru spălat şi călcat: golanii ăştia pentru ce nu încetează să hulească, o să strice totul, să muncească, li s-a urât de muncit! Piaţa a concentrat tot ce era mai potrivnic idealului lor, Piaţa vânduţilor, Piaţa drogaţilor, Piaţa bişniţarilor, Piaţa curvelor, Piaţa beţivilor, Piaţa lui Raţiu. Pe urmă, erau situaţii speciale, de pildă, îmi povestea cineva despre o femeie trecută de cincizeci de ani, cu priviri rătăcite, care venea regulat la corturi şi insulta cu o vulgaritate extraordinară pe fetele care, zicea, atrag băieţii nevinovaţi în noroi. Acolo la corturi era şi un băiat al ei, ultimul, pentru că primul îi murise la revoluţie şi acum încerca să-l aducă pe cel viu înapoi. Poţi să judeci?
A trecut un an. Nu judec, nu urăsc, nu dispreţuiesc. Femeile care au bătut din palme s-au înscris pentru mine în peisaj. Bănuiesc care au fost când le întâlnesc pe stradă, în autobuze, prin prăvălii. Acaparate de alte cozi şi de alte necazuri, poate că nici nu mai ştiu că au aplaudat. Nu voi avea niciodată tăria să întreb pe unul dintre cei bătuţi, cum se vedeau de la el femeile care loveau din palme. Sper că cei mai mulţi nici nu le-au văzut. Ar avea mai puţine de iertat.
Nu judec, nu urăsc, nu dispreţuiesc, dar continui să mă gândesc şi să caut explicaţii. Ştiu că prin 1800 şi ceva, bucureştenii se buluceau încă la locul de osândă ca să vadă pedeapsa pe care o dădea Vodă ticăloşilor săi. Văd perfect imaginea târgoveţilor care se mobilizau fie şi pentru o amărâtă de „dare în târg“, unde vinovatul, cu vinovăţia de gât, era târât pe străzi şi scuipat şi bătut. Văd pe oamenii care râd, scuipă şi înjură pe osândit dar care, cel puţin, nu bat din palme. Pentru că, acum îmi dau seama, ceea ce a făcut să-mi pară insuportabile aplauzele de atunci, a fost contradicţia dintre fond şi expresie. Cum a fost cu putinţă ca o reacţie abisală care face pe om să treacă peste bun simţ, milă creştinească, simţ civic, să se exprime într-un gest atât de cultural şi exterior?
Nu ştiu când s-a aplaudat în România pentru prima dată. Bănuiesc că târziu. Am împrumutat gestul din Europa în cine ştie ce moment în care ni se părea că ne europenizăm, fără să înţelegem că, indiferent ce am face, suntem în Europa. Să se obişnuiască şi ea cu ideea, suntem o ipostază a ei.
------
Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor '90.
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
