Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Bătrânii de iarnă
Irina Nicolau
Cineva observa că etnologia este ştiinţa mirării. Etnologul care nu se miră trăieşte din mirările altora. Calea aceasta eşti obligat s-o urmezi ori de câte ori ieşi din teritoriul tău de excelenţă (numesc astfel, poate exagerând, domeniul în care etnologul s-a specializat). Cele ce urmează sunt variaţiuni în marginea mirării pe care a avut-o Ion Ghinoiu (Vârstele timpului, Meridiane, 1988) când a observat că în calendarul ortodox sfinţii îmbătrânesc pe măsură ce lunile trec.
Aşadar, ideea că timpul îmbătrâneşte, se deteriorează, se îngustează se exprimă direct în ridurile sfinţilor din icoane, în lungimea bărbilor şi în părul lor alb. Ianuarie începe cu un Sfânt Vasile tânăr şi rumen în obraz, urmează Sfinţii Toader şi Gheorghe, călăreţi războinici, Sfântul Ilie este mai trecut, dar încă în putere, după care vin bătrânii. Sfântul Dumitru este bătrân, la fel Sfântul Andrei şi Sfântul Nicolae şi, mai bătrâni decât toţi, sunt Moş Ajun şi Moş Crăciun. Observ că îmbătrânirea îi priveşte pe sfinţi, nu şi pe sfinte, şi nu pe oricare dintre sfinţi, ci numai pe cei mari. Pentru că în sat există sfinţi mari – adevărate borne ale timpului –, sfinţi mijlocii, care asigură tic-tacul sărbătorii, şi sfinţi mărunţi, cu nume puţin cunoscute. Prin fărâma lor de sfinţenie, creştinul este ferit de un cotidian profan.
Un om modern acceptă cu greu ideea că timpul îmbătrâneşte. Mă întreb dacă informaţia că şi Soarele îmbătrâneşte îl familiarizează cu o gândire diferită de a lui sau îl încurcă mai rău. Ei bine, Soarele îmbătrâneşte! Există credinţa că la răsărit Soarele este copil de şapte ani şi, văzând în drumul lui toată mizeria omenească, părul îi albeşte şi îi creşte barbă de moşneag. Cosmosul este salvat de mama lui, care, în spiritul unei inginerii simbolice, îl scaldă în lapte dulce şi îl face copil la loc.
Cui vrea să înţeleagă rostul bătrânilor de iarnă din calendarul ortodox îi poate fi utilă o altă ipoteză a etnologului citat. Acesta consideră că ritologia calendaristică a satului românesc are o structură binară (vară şi iarnă). Vremea verde a calului şi timpul negru al lupului. Este rândul meu să mă mir. Vă puteţi închipui cât de mare era povara răspunderii pe care şi-o asumă fiecare om ştiind că de rugăciunile şi de posturile sale, de modul în care ţine sărbătorile şi păzeşte rânduiala depinde dacă anotimpul verde al vieţii revine sau nu?
Momentul cel mai critic pentru calendar pare să fie noaptea Sfântului Andrei. Atunci timpul atinge cota maximă de degradare. Năvala duhurilor necurate, între care strigoii predomină, prefigurează instaurarea haosului. Dezlănţuirea lupilor anunţă un dezastru iminent. Lupta împotriva strigoilor se poartă cu usturoi. Lupii par să fie o primejdie la fel de mare. În bestiarul românesc, lupul este vietatea cea mai vorace – rechinul Carpaţilor. În această noapte, numai, lupul are gâtul moale, întoarce capul în toate părţile şi de aceea este foarte periculos. Lupoaicele caută cărbuni aprinşi în gunoaiele de lângă case. Cum îi găsesc, cum îi mănâncă şi cum îi mănâncă, cum se întrupează în burţile lor pui de lupi. Ca să păstreze situaţia sub control, femeile nu aruncă în noaptea aceea cărbunii afară şi leagă toate uneltele din casă care seamănă într-un fel cu gura de lup. În noaptea de Sfântul Andrei, când există semne că se alege praful de lume, o geană de lumină vine dinspre Moş Nicolae. El este paznicul cerului la poarta dinspre Apus. Sunt neceesare aceste porţi, una la Apus şi cealaltă la Răsărit, pentru că Soarele nu numai că îmbătrâneşte, dar, ca un cal nărăvaş, încearcă să fugă de pe cer. În noaptea de Sân Nicoară, noaptea se întoarce spre zi. Se întoarce numai puţin, atât cât se răsuceşte puiul în găoace.
Sfântul Ierarh Nicolae, Sân Nicoară şi Moş Nicolae… Mă mir din nou. Ce au în comun sfântul numit în cărţi „lăcaş curat al faptelor bune“ cu paznicul graniţei apusene de pe cer şi moşul care pune în ghetele copiilor o nuia şi dulciuri? Ultimii doi sunt variante populare ale sfântului recunoscut de toţi creştinii. Sân Nicoară este o creaţie a satului, şi Moş Nicolae una a mediului urban. Diferenţele dintre cele două variante sunt enorme. Sân Nicoară este patronul soldaţilor, al marinarilor, al fetelor sărace, despre el există legende, oamenii îi adresează rugăciuni. Moş Nicolae doroforul anticipează cadourile care urmează să vină de Crăciun. Imageria lui este săracă şi neoriginală. Se ştie puţin despre el. A apărut atunci când oraşul a schimbat statutul copilului, transformându-l în personaj privilegiat. Moş Nicolae există dacă vine şi, dacă vine, trebuie să aducă neapărat cadouri. Aşa ceva nu poate fi imaginat în sat. Acolo nu se fac cadouri, se dau daruri. Iar darul se întoarce, reciprocitatea este obligatorie. O formulă de primire a darului din Bihor spune explicit: „Mulţumesc până oi întoarce“. În sat, nici Moş Ajun, nici Moş Crăciun nu fac daruri. Copiii sunt răsplătiţi, deci plătiţi, pentru serviciul ritual pe care îl fac gospodarilor colindându-i. Răsplata se face în mâncare: mere, nuci, alune, colaci. Banii au intrat târziu.
Între bătrânii de iarnă, Moş Ajun este figura cea mai vagă. Se invocă uneori o relaţie de rudenie cu Moş Crăciun. Legende n-am întâlnit. Ceea ce nu înseamnă că nu există, dar presupunem că sunt rare. Nu ştiu cum arată. Important este că „are ţinere“, este sărbătorit.
Moş Crăciun este o figură mult mai populară. Şi în cazul lui ne confruntăm cu mai multe variante. Moş Crăciunul satului, figură contradictorie în legende, când rău, când bun, coproducţia euro-americană din care a rezultat bătrânul grăsuliu şi simpatic (cu varianta sa mondializată) şi Moş Gerilă al bolşevicilor (traducere fidelă a lui Ded Moroz). Moş Crăciunul oraşului, în varianta sa necomunistă, este contactat telefonic, i se scriu scrisori, şi el, în schimb, se caţără pe acoperişuri, se strecoară prin hornuri şi aduce cadouri. Iar cadouri… Moş Gerilă aduce pungi şi pachete pline cu pijămăluţe şi rechizite cumpărate pe bază de tabele de un grup de femei de la sindicat. El iubeşte poezia patriotică şi cântecele cu acelaşi profil. Ar fi multe de spus despre pomul de Crăciun, care în sat nu există, despre variantele sale instituţionalizate, mai nou cu un pronunţat sens ecumenic. Mă feresc să le judec în termeni de bine şi rău. Tot ce pot să observ este că fiecare societate îşi construieşte sărbătoarea după chipul şi asemănarea ei şi, în consecinţă, are sărbătorile pe care le merită.
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
