Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Cu sufletul la gură
Irina Nicolau
Profesoara mea de franceză era ortodoxă. Odată, va trebui să lămurim rolul pe care l-au avut în viaţa noastră aceste doamne devenite din sărăcie profesoare, doamnele cu nume sonore şi purtări alese care, pentru sume ridicole, învăţau franţuzeşte pe copilul oricui, strecurând clandestin între cântece şi conjugări câteva vorbe bune despre Dumnezeu şi Rege.
Aşadar, profesoara mea de franceză era ortodoxă dar, din copilărie, îşi dorea să fie catolică. Ca să-şi vadă visul cu ochii a aşteptat cu răbdare şaizeci de ani până când Hrisi, mama ei, s-a prăpădit şi, îmbrăcată în rochie nouă, s-a dus şi s-a rebotezat la catedrală. Pentru mulţi dintre noi relaţia cu fostele profesoare de franceză căpătase valoarea unei rudenii spirituale. În felul acesta îmi explic pentru ce am trăit atât de intens botezul ei. Atunci am înţeles cât de greu este să nu judeci, să nu iei cuiva în nume de rău faptul că îl caută pe Dumnezeu pe alt drum decât tine. Tot atunci mi-am pus întrebarea dacă mie „îmi convine“ că sunt ortodoxă şi răspunsul a fost că îmi place să fiu. Simţeam cum spunând că sunt ortodoxă, cuprind cu braţele şi strâng la piept pe copţi, Bizanţul, Muntele Athos, cu toate bisericile, crucile şi icoanele lor la un loc.
Între timp am ajuns la părerea că eşti ortodox dacă au fost ortodocşi bunicile şi bunicii tăi şi bunicile şi bunicii lor şi tot aşa într-un lanţ care ajunge până în punctul unde era destul să spui că eşti creştin. Fiind creştin trebuie să te duci la biserică să te rogi, să te spovedeşti, să posteşti, să respecţi cele zece porunci şi să-ţi vezi de lucrul tău. A vorbi sau a scrie despre biserică, atunci când nu te pricepi cred că este un gest foarte necuviincios. În ce mă priveşte sunt şi nepregătită şi nepotrivită ca să scriu despre biserică. O fac totuşi fără altă intenţie decât aceea de a formula câteva întrebări pe care mi le pun de un an şi mai bine. Mă întreb:
— Cine ne-a dat nouă voie să credem şi să sperăm, atunci, în noaptea de 21 decembrie, că toate clopotele bisericilor vor bate până când li se va rupe funia? Lăcomia urechilor noastre a aşteptat de la clopote un semn. Aşa am uitat că buzele mute vorbesc pe tăcute, că ele, clopotele, bat în dungă de aproape cincizeci de ani, fără să le auzim, şi dacă vrem să le auzim, n-avem decât să punem mâna pe funii, pentru că n-are cine să le tragă, degeaba aşteptăm.
— Ce ne-a determinat să ne închipuim că, odată cu schimbarea care s-a produs, atâta câtă s-a produs, bisericile vor începe să strălucească din temelii şi până în turle, iar preoţii vor împânzi spitalele şi azilele, orfelinatele şi puşcăriile, că vor prelua pe oamenii care suferă şi au greşit? Cum a fost cu putinţă să ne închipuim aşa ceva? Am crezut că putem să scăpăm de povara grijilor pe care ni le fac oamenii neputincioşi şi răi trecându-l în seama unei biserici sărace, marginalizate şi programatic corupte. Pentru ce nu am cerut bisericii să ne întărească sufletul pentru ca noi înşine să ajutăm pe cei care trebuie să fie ajutaţi?
— Cum am putut să ne gândim atunci, la început, că preoţii care s-au mânjit vor lua drumul mănăstirilor şi al schiturilor, iar credincioşii din parohiile lor vor găsi puterea să-l ierte şi să-l aducă înapoi? Pentru ce ne-am temut să iertăm noi întâi? Pentru că n-am putut să-i socotim pe preoţii securişti mieii noştri pierduţi, pentru că nu am voit să ne gândim cât de greu a fost să rămâi şi curat şi preot. Am avut aroganţa să ne închipuim că biserica noastră poate să producă mii şi mii de martiri şi am fost dezamăgiţi în aşteptarea noastră.
— Pentru ce am socotit că renaşterea este cu putinţă numai dacă păstorul este neprihănit? De ce nu am găsit tăria să facem ce au făcut ceilalţi care au tăcut cu toate că păstorii lor au trimis şi ei telegrame şi au colaborat cu puterea?
— Care a fost temeiul care ne-a făcut să presupunem că orele de religie se vor întoarce în şcoli pe uşa din faţă şi că vor fi primite cu respectul şi bucuria cu care întâmpinam pe părinţii şi prietenii veniţi din puşcării?
— Cum, Doamne Dumnezeule, nu reuşim măcar pentru zece ani să fim pur şi simplu creştini, urmând să actualizăm diferenţele dintre noi într-o clipă mai bună? Am pe retină imaginea următoare: o casă arde. Oamenii salvează ce se poate salva. La un moment dat, se opresc şi încep să împarcă între ei lucrurile scoase din casă. În timpul acesta focul arde lucruri care se puteau recupera.
— De ce am fost atât de naivi încât nu am prevăzut că biserica noastră se va contamina foarte repede de sida-relaţiilor-interumane care este mass-media şi că vom ajunge să ne plictisim de preoţii prea prezenţi la televizor? Cum este cu putinţă să stăm cu mâinile încrucişate când sub ochii noştri se produce o nouă rătăcire, o rătăcire care ne împinge spre biserica de consum, o biserică moale şi comodă, lipsită de organicitate? În Maramureş am văzut pentru prima oară femei stând în jurul bisericii cu fruntea lipită de pereţi, primind cuvântul lui Dumnezeu prin peretele bisericii devenită vioară. După ce le-am văzut şi în alte locuri m-am gândit că legătura lor cu biserica se poate ţine numai într-un singur fir, pentru că firul acesta este foarte puternic şi forţa lui stă în organicitatea pe care o pierdem acum.
— Ce ne-a făcut să fim atât de proşti încât să nu înţelegem că un început care creşte din corpul putred al unui sfârşit nu poate fi altfel decât cel pe care îl trăim? În sat, dacă se întâmpla să moară un om în casa unde năştea o femeie, teritoriul se împărţea riguros în două, pruncul nu trebuia să-l vadă pe cel mort. Pruncul renaşterii noastre şi mortul coşmarului vechi se amestecă în toate şi de aceea întruchipările lor capătă forme monstruoase care ne ispitesc.
În jurul nostru sunt atâţia care ne greşesc. Greşim şi noi. Din loc de mântuire, biserica devine câmp de luptă. Întrebări bolnave, neliniştitoare, ne tulbură sufletul. În fiecare seară caut un răspuns în Pateric, des invocatul în ultima vreme Pateric, de a cărui înţelepciune ne bucurăm mulţi dintre noi abia de câteva luni. La pagina 384 astăzi citesc:
„Zis-a un bătrân de-ţi vei aduce aminte de cel ce te-a necăjit sau te-a necinstit sau te-a păgubit, dator eşti să-ţi aduci aminte de el ca de un doctor trimes de Hristos şi să-l ai pe el ca pe un făcător de bine, că însuşi necazul tău însemnează că-ţi boleşte sufletul. (…) Deci, dator eşti să mulţumeşti fratelui şi să te rogi pentru dânsul, că prin el cunoşti boala ta şi vei primi cele de la el ca pe nişte doctorii trimese de la Iisus“.
Ştiu pe cineva care citeşte Patericul de multă vreme şi pe care l-am auzit spunând că poporul român, dacă ar avea puterea să-l ierte pe Ceauşescu şi să se roage pentru el, 23.000 de oameni dacă s-ar ruga cu sufletul la gură pentru păcatele lui, ei bine, atunci…
Citind ce-am scris, un prieten mi-a spus: în trei pagini ai reuşit numai să dai apă la moară şi celor care vorbesc despre Ceauşescu ca despre o zână şi celor care ne poftesc să căutăm la vinile noastre… Dacă s-ar găsi un singur om dornic să te ia în serios, cu ce speri să rămână? I-am răspuns: tot ce scrie aici a mai fost scris, şi nu o dată. Omul care zici ar trebui să reţină că, uite, m-am gândit şi eu şi că părerea la care am ajuns este că, în mod practic, din relaţia noastră cu biserica vom câştiga mai mult dând decât aşteptând. În ce priveşte imaginea unui popor reunit într-o singură rugăciune, şi nu orice fel de rugăciune, ci una prin care cere lui Dumnezeu iertarea păcatelor duşmanului său, această imagine nu îmi aparţine. Faptul că mi-a fost comunicată l-am socotit un noroc. Pot să-i adaug o informaţie din care rezultă cum executau aromânii un mare trădător. Când comunitatea decidea că un individ merită pedeapsa capitală, ridica într-o răspântie o grămadă de pietre înaltă cât statul lui. În vârf era înfipt un băţ de care atârna o hârtie pe care stăteau scrise vina şi un blestem care îl scotea dintre cei vii. Dacă era condamnată o familie întreagă, se ridicau din pietre mai multe grămezi. „Mormintele“ se făceau noaptea. Cei vizaţi resimţeau efectul condamnării treptat, mai întâi boleau, apoi le cădea le cădea carnea de pe corp şi mureau. În cazul în care vinovatul se căia şi prin purtările sale obţinea iertarea comunităţii, suspendarea pedepsei consta în distrugerea grămezii de pietre, operaţie la care participa din nou grupul întreg. Cunosc o singură consemnare a acestui obicei. Sper să nu fie o scorneală. Mă gândesc la forţa regeneratoare pe care o câştiga comunitatea ori de câte ori risipea pietrele şi ierta.
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
