Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Farmecul cotidianului IV
Irina Nicolau
Dragă Fefe,
Te aştept cu murături. Astăzi de cu dimineaţă eram în Piaţa Matache. Acolo am cumpărat cincisprezece kilograme de gogoşari şi cinci de castraveţi. Iar acţiunea continuă, acesta este numai începutul. Le-am cărat acasă ca o sfântă. A urmat spălatul în multe ape, tăiatul, curăţatul, opăritul, aşezatul în borcane, aplicarea celofanului ud şi legatul la gură. Patru ore în cap, patru ore care nu se mai întorc. La sfârşit, toată bucătăria mustea într-o zoaie grasă şi lipicioasă. Reţeta lui Ioana implică zahăr şi ulei. Încă o oră de spălat şi lustruit. A fost îngrozitor. Când am văzut masa acoperită de borcane roşii şi verzi, mi-am învins ispita şi am reuşit să nu le număr. Toate gospodinele îşi numără borcanele. Eu, nu, niciodată, eu nu. Fac tot ce pot ca să-mi păstrez lipsa de plăcere. Refuz respectul de care se bucură o gospodină bună. Mi-ai spus de multe ori că scârba mea de bucătărie se hrăneşte din veleităţi intelectuale. Greşeşti. Cunosc adevărate intelectuale care fac gospodărie cu simplitate şi plăcere. Cel mai bun ghiveci l-am mâncat la prima balerină a românilor. Se poate şi aşa. Pe mine însă mă înnebuneşte să-mi pierd vieţişoara cu lucruri care nu durează. Aş face cu plăcere mâncăruri din piatră, din lemn sau din ceva care durează măcar câteva săptămâni. Este motivul pentru care am acceptat să fac murături. Insuportabil mi se pare tic-tacul meselor cotidiene. Scoală-te masă, pune-te masă şi iar pune-te şi iar scoală-te… E prea de tot. Mă gândesc dacă nu cumva răzbat în mine strămoaşele nomade, dacă nu cumva respectul pentru bucătărie şi oale vine dintr-un model de cultură sedentară. După masa de seară, bunica mea aromâncă zicea: „Am păcălit-o şi astă seară“. Am întrebat-o pe cine am păcălit şi ea mi-a răspuns serios, pe burtă. Şi aşa mi-a rămas în cap. Burta se păcăleşte. Din când în când, îi mai dai şi ceva bun. De sărbători, să zicem. Fac o distincţie netă între masa cotidiană şi cea de sărbătoare. De când ai plecat o duc numai într-un cotidian. Te aştept să mănânc.
Cu dor şi drag
Riri
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
