Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Farmecul cotidianului IX
Irina Nicolau
Dragă Fefe,
Ieri am pus mâna pe ochi, să nu văd ce fac şi am cumpărat un peretar de bucătărie. Am dat pe el 20.000 de lei. În fond, ce sunt 20.000 de lei? patru sticle de Coca-Cola de doi litri. Faptul că acum zece ani cumpărai cu banii aceştia jumătate de Trabant nu face decât să te încurce în socoteli. Oricum, l-am luat. Ştiu că te enervează dar nu pot să mă abţin să nu-l descriu. Are mărimea unei feţe de perne şi este brodat cu albastru. O ghirlandă de flori închipuie un chenar în care figurează, la mijloc, un lighean şi o cană de felul celor care stăteau pe lavabou şi în ultimii ani veneau din Rusia. De o parte şi de cealaltă, surprinşi în zbor, câte doi porumbei ţin în ciocurile reunite câte un prosop. Peste cană, lighean, porumbei şi prosoape, scrie clar, şi albastru BUNĂ DIMINEAŢA. L-am pus în baie. Când te întorci o să-ţi spună, bună dimineaţa, în fiecare zi.
Şi reţine că sunt dispusă să aud orice comentariu cu condiţia să nu pronunţi cuvântul Kitsch. N-are nici o legătură.
Cred că l-am cumpărat în amintirea peretarelor de bucătărie pe care le vedeam în casele oamenilor prin anii ’60-’70. Atunci colecţionam textele. Mai ştiu două pe dinafară. „Cocoşelul fierbe în oală, bărbăţelul doarme în poală“ şi „Este bine şi nu rău să ai copii în jurul tău“. Amintirea cea mai puternică legată de un astfel de obiect mă trimite în 1971, cred, în Dobrogea. Mă aflam la remorca unei echipe de foclorişti care culegeau basme. Aşa am ajuns la un ţigan care, după ce îşi bătea copiii şi îi dădea afară din casă, ne povestea ca un zeu tânăr ore în şir. Numai că ne era cam foame. Era după inundaţii şi nu găseam de mâncare nimic. A treia zi de când lucram cu ţiganul, pe la ora prânzului, unul din seniorii folclorişti mi-a spus: du-te şi găseşte ceva de mâncare. Satul era făcut numai din mirosuri de baltă şi praf. Am umblat mult. În cele din urmă, disperarea mea a convins pe o femeie să îmi vândă un boboc de gâscă. Eu nu pun mâna pe păsări. A venit cu mine, să ducă bobocul, un băiat. Când l-am adus, bucurie mare. Ţiganul i-a tăiat gâtul lung, ţiganca l-a jumulit, l-a curăţat şi l-a preparat. Într-un timp record l-a adus pe masa unde făceam înregistrările, poftiţi, mâncaţi. Cum adică să mâncăm noi, veniţi şi voi, chemaţi şi copiii, a spus o colegă bună la suflet dar iresponsabilă. Totul a durat câteva clipe. Mă jur că nu am apucat să sug un fulg. Ca să nu-mi dea lacrimile am început să mă plimb prin casă. Lângă un dulap vopsit, în verde era un peretar de bucătărie cu o sirenă. Şi pe el scria: „Sirenuşa mărilor, în apă trăieşte, cu peşte nu se hrăneşte“. Nu te supăra pe mine când povestesc prostii.
Cu drag se gândeşte la tine,
Riri
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
