Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Hai, vorbă, înapoi!
Într-un fel se vede lumea cu ochiul omului păţit şi în altul cu ochiul celui care cugetă. Dacă socrului meu nu i-ar fi fost rechiziţionat un teren pe vremea lui Gheorghiu-Dej, teren aflat, undeva, în spatele unui gard păzit din zona Primăverii, şi dacă restituirea acestui teren, pe care n-am reuşit nici să-l vedem în şase ani, nu ne-ar schimba viaţa scoţându-ne din sărăcie, probabil că aş fi scris altfel. Aşa, nu pot decât să repet ce spuneam recent unui prieten care ne recomanda să ne judecăm cu avocat, taxe de multe milioane şi tot restul.
Adică, pentru ce să mă judec, domnule? Ce este neclar? Avem toate hârtiuţele cu care să probăm că ne aparţine. Normal era ca, în prima jumătate a lui 1990, să bată cineva la uşa noastră şi, cu un zâmbet jenat, să ne spună, aţi avut un teren care a fost rechiziţionat abuziv, vă rugăm să ne permiteţi să vi-l restituim, cu scuze. De găsit, ne-ar fi găsit! Ia să vezi cum te găsesc, când e să-ţi ia…
Uneori mi se pare că eroarea are o rădăcină lingvistică. Nu s-a găsit cineva să explice destul de clar ce înseamnă să dai şi ce înseamnă să restitui. De dat, dai de la tine, ce-i al tău. A restitui presupune să înapoiezi ceva pe care l-ai luat cu împrumut sau cu de-a sila. În ambele cazuri, este obligaţia celui care a luat să se ducă la proprietar şi, cu zâmbet politicos, să-i mulţumească sau să-i ceară scuze.
Până în prezent n-am observat, deşi am fost atentă, că s-ar contura pe undeva o stilitică a restituirii. Mai rău chiar, cu cât trece timpul, se accentuează impresia că restituirea este un fel de pomană. Şi există două feluri de pomeni, cea a omului cuviincios, care dă de pomană din virtute, respectând pe cel care i-o primeşte pentru că, fără el, pomana ar rămâne aici, pe pământ, şi cealaltă variantă, a parvenitului făţarnic, care îşi tratează cu dispreţ partenerul de ritual, considerându-l sărăntoc şi pomanagiu. Este inutil să indic în ce tip de pomană se înscrie restituirea.
Atunci când este vorba de case şi terenuri se mai face câte ceva. În alte situaţii, să zicem o fabrică, un atelier, o prăvălie, nici nu se pune problema. Pare chiar ridicol să pretinzi ceva. Şi mai auzi pe câte unul care zice, ce să mai facă ei acum cu fabrica; sunt bătrâni şi n-au copii. Când aud, văd negru. Adică nu a fost destul că au trăit toată viaţa în sărăcie ei şi ai lor, că au stat prin puşcării, nici măcar la bătrâneţe nu pot avea bucuria că li se face dreptate? Poate că unul vrea să cumpere de toţi banii Dipiridamol. Alţii îşi vor încălzi bine garsoniera, vor mânca somon şi caviar, să vadă ce gust mai au, vor lăsa moşteniri, vor face fundaţii… Şi, la urma urmei, cu ce drept le ţin eu socoteală? Dacă a fost lucrul omului, este firesc să fie iar al lui!
Dar nu-ţi dai seama ce debandadă s-ar declanşa? m-a întrebat acelaşi prieten. Şi debandada cupoanelor, şi toată debandada tranziţiei? Am ocolit debandada nerestituind ce era de restituit? Oricum, dintre inepţiile create în aceşti şase ani, regina inepţiilor este dreptul la proprietate al chiriaşului şi defavorizarea proprietarului care nu locuieşte în casa ce i-a fost naţionalizată, ca şi când să plece a fost moftul lui.
Cu reputaţia este şi mai complicat. Întorcând din condei o propoziţie a lui Jean-Paul Sartre, reputaţia este ce au făcut alţii din ce ai făcut tu din tine.
Când eşti reputat, te afli în văzul tuturor, spre deosebire de omul comun care trece neobservat. Reputaţia poate fi bună sau rea, după cum societatea te percepe pozitiv sau negativ. Există şi reputaţii false, câştigate pe căi necurate de cei care se bucură de ele sau de grupuri care au interesul să-i propulseze. Mulţi oameni valoroşi sunt lipsiţi de reputaţie, în schimb te loveşti peste tot de proşti reputaţi. Ca şi când societatea ar dispune de un fond limitat de admiraţie pe care îl împarte cu neglijenţă.
Reputaţia cuiva poate fi grav afectată. Cazul-limită, într-un regim totalitar, este cel al omului reputat interzis.
Oricum, reputaţia nu poate fi restituită la un ghişeu, de către un funcţionar, în schimbul unor taxe de timbru. Gestul recuperator trebuie să-l facă alţi oameni reputaţi. Le va fi cu atât mai dificil, cu cât societatea este mai bolnavă, ca a noastră. Pericolul care le pândeşte lucrarea este acela de a crea nu o reputaţie, ci o personalitate la modă. Este ca şi cum ai aprinde, în locul unui foc olimpic, unul de paie. Reputatul de sezon va fi devorat în scurt timp şi va suporta o a doua marginalizare. Mă gândesc la un anumit nume pe care, din respect, nu-l pronunţ.
Conchid spunând că momentul este prost şi pentru averi, şi pentru case, şi pentru reputaţii. Lipseşte o voce de bună credinţă care să rostească, în numele statului, hai, vorbă, înapoi, şi să anuleze deciziile care, acum o jumătate de secol, au întors ţara cu susul în jos.
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
