Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Haznă şi confort la Bucureşti
Irina Nicolau
Un om cu casă la curte, casă vagon în Giuleşti, folosea aproape zilnic cuvântul haznă. Nu l-am întrebat niciodată ce înseamnă. M-am obstinat să-i deduc înţelesul din contexte. Cuvântul mi se părea miezos şi mă miram că nimeni nu l-a luat în seamă. După o lungă observaţie directă, pot să afirm că, în sensul în care îl folosea Costică, haznă numea o stare de bine pe care o cunoşti atunci când, stăpân pe timpul tău, pe locul şi lucrul tău, faci ce este firesc să faci. Haznă este numai a ta, confortul al tuturora.
Vorbim de confort când sunt întrunite condiţiile pe care le reclamă animalul din om ca să zică, la fel ca Iacob, iar e bine. Atâtea grade, atâta umiditate, atâta lumină; se măsoară bătăile inimii, se testează sistemul nervos. Dacă eşti un animal mai friguros sau mai călduros, te priveşte. Lucrurile nu sunt atât de simple dacă avem în vedere sintagme de tipul: „tot confortul“, „confort sporit“, „confort sufletesc“, la prima vedere lipsite de sens, dar care exprimă aspiraţiile părţii din om care mai vrea ceva, după ce animalul s-a declarat mulţumit.
Când te gândeşti la istoria umanităţii luând ca repere haznă şi confortul, observi un câştig constant pe fondul unei pierderi uriaşe. La fel în alte părţi ale lumii, câştigul cu pagubă s-a produs şi la Bucureşti. Exagerez zicând că de la asta ni se trag toate. Şi refuz să răspund la întrebări de felul: ai fi preferat să rămână Bucureştiul un oraş înecat în praf, noroi şi vii, cu vaci care pasc lângă Universitate, cu case vagon insalubre, luminat de masalagii şi călcat de lupi, inundat de apele murdare ale Dâmboviţei şi aşa mai departe? Cine ar putea să răspundă afirmativ la o asemenea întrebare?! Cu atât mai mult cu cât iritarea mea este provocată nu de schimbarea în sine, ci de lipsa de socoteală cu care se petrece ea. Când unul dintre ei pleca la drum, ruşii obişnuiau să se aşeze o clipă în jurul mesei. În anii ’60-’70, când oamenii, de bunăvoie, îşi lăsau haznă pentru a câştiga confortul de bloc, câţi dintre ei s-au aşezat în jurul mesei ca să facă repede o socoteală: de acum n-o să mai am magazie, pod, pivniţă – trebuie deci să arunc o mulţime de lucruri; o să-mi usuc albiturile pe balcon şi în bucătărie – alea nu mai sunt albituri; murăturile o să mi se strice; va fi greu să fac vinul şi ţuica; cartofii şi ceapa vor degera pe balcon; voi fi silit să-l abandonez pe Azor; din cocoş şi găini vom face supă la plecare – păcat de cocoş; n-o să-mi mai văd vecinii – pierd atâţia prieteni şi duşmani; n-am să mai ard frunze toamna; n-am să mai privesc peste gard… Dacă după toate socotelile chemarea la bloc era mai tare, aş fi zis ca ei, fie, că merită! Dar oamenii au renunţat la haznă fără să-i cunoască preţul. Nici acum nu i-l cunosc. Cei mai întregi simt că le lipseşte ceva; cei puşi pe bani deplâng spaţiile în care, acum, ar fi putut să se privatizeze. Iar cei mai mulţi rabdă confortul românesc original compus din condens, apă raţionalizată şi lifturi în reparaţie. Rabdă cu resemnare mioritică ştiind că nici după moarte nu scapă, coşciugul le va coborî, în picioare, pe scări.
Am avut-O şi-am pierdut-O, în condiţiile în care românul are vocaţia haznei. Dovadă că este capabil s-o regăsească uneori şi „în stare de bloc“. Propriu-zis, Bucureştiul mai are loc de haznă. Totul este s-o cauţi şi să i te încredinţezi.
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
