Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Muncă, muncă şi iar muncă
Irina Nicolau
Din vremea când cinematograful era pentru mine pâine, reţin un film australian plictisitor, atât de plictisitor încât la sfârşit, când s-a aprins lumina, sala era aproape goală. L-aş revedea oricând. Din primele secvenţe rezulta că albii tocmai distruseseră un trib de băştinaşi şi îl distruseseră atât de bine, încât supravieţuise numai o femeie. Singură şi hăituită, ea dă târcoale unei ferme de unde fură o fetiţă. Trăiesc amândouă în pădurea tropicală câţiva ani. În ultima secvenţă, fetiţa îşi reîntâlneşte părinţii. Toată lumea e voioasă. „Mama adoptivă“ dispare în natură, singură pe veci. Începutul şi sfârşitul, în economia filmului, nu reprezintă aproape nimic. Tot interesul se concentrează asupra poveştii din pădure. Cei care ieşeau din sală ieşeau pentru că nu suportau tic-tacul monoton al acelei vieţi cotidiene. Se sculau odată cu soarele, se ocupau de mâncare, o rădăcină, o pasăre, un şoricel şi căutau un culcuş pentru noapte. A doua zi se sculau tot odată cu soarele, iar pasăre, rădăcină, şoricel, culcuş… Nici o clipă de odihnă, nici o clipă de sărbătoare. Anii treceau şi ele munceau cât timp era soarele pe cer. Dar se mai poate numi muncă o activitate faţă de care nu iei nici o distanţă? Muncesc şi vieţuitoarele!? Eu nu cred!
Unii pretind că munca, dacă era bună, o ţineau boierii pentru ei. Rezultă de aici imaginea unor boieri răi şi un mod limitat de a concepe munca. O temă bună de reflecţie ar fi, cum muncesc cei ce nu muncesc. Să continuăm, dacă tot am început, cu „boierii“. Cei care trăiau în Egipt şi ridicau piramide, mandarinii chinezi, nobilii europeni, magnaţii din zilele noastre, au muncit şi muncesc ca să rodeze fantasmele noastre, ca să experimenteze intensiv ce e bine şi ce e rău. „Munca“ lor generează ierarhii, modele şi antimodele. Mă întreb sincer ce ne-am fi făcut fără ei? Fără să pot să pretind că toţi sunt la fel de simpatici. Frecvent mi se întâmplă să-i înţeleg pe cei care îi detestă şi îi acuză că nu muncesc. Prejudecăţi şi analize pripite ne accentuează dispreţul. Să-l luăm, de pildă, pe Oblomov, boierul somnoros. Înlănţuit în halatul lui de casă el visează să muncească… Oblomov mi se înfăţişează ca o rană vie. Leneşul este Zahar.
Despre leneşi numai rău. Toţi ştim că nu le place munca. Deşi, dacă vrei să le faci dreptate, poţi să-i prezinţi mai nuanţat. O parte din ei fură, fapt condamnabil, dar tot un fel de muncă. O altă parte osteneşte din greu să-i seducă pe cei care îi poartă în spate. Vulpea îşi munceşte caşcavalul când vorbeşte corbului frumos. Deşi am căutat-o, nu am întâlnit lenea perfectă. Înclin să zic că este o invenţie a lui Creangă. De altfel, nici nu cred că lenea se opune muncii. Ea se opune vredniciei, care vrednicie e ea însăşi un exces. Se zice că leneşul mai mult aleargă şi eu cred.
Epuizarea categoriilor care fac o muncă de alţii contestată este un exerciţiu care poate continua ca temă individuală. Nu pot să ratez pe intelectuali însă, cei care, în loc să muncească, gândesc. Şi, nu numai că gândesc, dar îşi şi rod creionul, poartă ochelari, au palmele moi. Dacă le dai o sapă o ţin pe dos. Profită de orice ocazie ca să-şi vândă ţara. Ce greşeală a făcut cel care i-a pus la adăpost, lângă măgari. Ce are comun intelectualul cu măgarul?!
Ţăranul e pe câmp. Munceşte. Care munceşte, munceşte, care nu, nu dar este prost văzut. Nu însă atât de prost văzut cum sunt tentaţi intelectualii să creadă. Subiectul este delicat. După 45 de ani de elogii false, aproape că te jenezi să te referi la munca ţăranului, la ţăran în general. Cu toate acestea, avem obligaţia s-o facem pentru că o reflecţie lucidă şi actuală asupra temei lipseşte.
Ca în alte situaţii aş începe cu o bancă de cazuri. Aş face portrete de ţărani încercând să văd locul pe care îl ocupă în viaţa lor munca. Un astfel de portret merita să fie făcut lui Badea Muscan. De la el am învăţat ce înseamnă mulţumirea pe care ţi-o dă lucrul bine făcut. El când cosea, cosea, când secera, secera, când căra apă, căra apă. Dacă, să zicem, tăia lemne, punea lemnul pe butuc şi se uita la el serios. Lovea cu toporul precis şi scurt. Apoi ridica bucata tăiată şi o aşeza apăsat în stivă ca şi când i-ar fi găsit un loc definitiv. Nu pot să descriu cum îşi privea câmpul, când venea dimineaţa la lucru. Badea Muscan ştia două lucruri: munca şi sărbătoarea, altceva nimic.
Vecinul lui, bai Dumitru, era cu totul altfel. Toată viaţa lui era un fumat. Înainte să-şi tragă cizmele, răsucea o ţigară, urca în căruţă şi fuma. Dacă ajungea la câmp, dădea uneltele la lucrători şi el se lăsa lângă roată să tragă din ţigară. Se oprea din fumat numai când mânca. Nevastă-sa, tot leneşă. Feciorul făcea armata. L-am văzut când venise în permisie. Frumos, deştept, dar fumător… Doi copii mici strigau prin curte, mi-e foame mamă. Şi ar fi căzut, probabil, casa pe ei dacă nu ar fi avut-o pe Suzana, fata mijlocie de 16 ani. Suzana spăla, gătea, săpa, secera, cosea, atât cât putea, dar cosea, ducea boabele la moară, mătura, ţesea, căra, din zori şi până în noapte, când cădea lată. Odihna ei era slujba de duminică. Atunci se ducea la biserică, în mână cu un fir de busuioc. Tot ce vă spun am văzut cu ochii mei!
Ei bine, şi trebuie să vă mai spun că Badea Muscan era bun prieten cu Bai Dumitru. Îi vedeam seara, când pe prispa unuia, când pe prispa celuilalt. Muscan înjura pe comunişti şi Dumitru fuma.
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
