Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Ritul pagubei
Acum câteva nopţi am avut un vis: se făcea că sună telefonul. Ridic şi o voce îmi spune, aici Sfântul Augustin. Râd. De ce râzi, de ce nu mă crezi? M-am trezit.
Chiar, de ce n-am crezut? Pentru ce mi s-a părut imposibil chiar şi în vis? Într-un interviu publicat în „România liberă“, familia Ene a prezentat starea deplorabilă în care se găseşte materialul dedicat disecţiilor la Facultatea de Medicină. Din istorie am reţinut că oasele morţilor actuali nu mai sunt bune de nimic. Un os de acum 30 de ani este tare ca piatra, cele de acum ţi se rup în mână, ai nevoie de câteva cadavre ca să compui un schelet. Şi atunci se pune întrebarea, câte suflete trebuie să pui la bătaie ca să faci un suflet care ştie să recunoască glasul lui Dumnezeu?
Sufletele se hrănesc din credinţă şi ritual. În prezent, trăim o criză rituală mondială şi una locală. Pierderile pe care le-a suportat omenirea abandonând vechii dumnezei sunt uriaşe iar surogatele rituale care se nasc în jurul noilor dumnezei par să fie un câştig otrăvit. Riturile consacrate zeilor noi, în locul stării de comuniune, creează dezbinare. Generaţia care s-a „rugat“ lui Brigitte Bardot nu poate să admită riturile dedicate lui Michael Jackson, după cum practicanţii acestor rituri vor dispreţui pe zeii viitori, la care se vor închina copiii lor. Delirul de „credinţă“ pe care îl declanşează zeii noi are caracter istoric. Cel mai mare defect al acestor zei este că sunt muritori.
Criza locală a ritului, în România, nu a fost generată de o cauză locală. Nu noi am inventat comunismul care ne-a nenorocit. Chiar de la instaurarea sa, comunismul a socotit, şi pe bună dreptate, că ritualul pe care l-am moştenit îi este inamic. Zic, pe bună dreptate, pentru că ritualul este o unealtă pe care nu o laşi în mâna celui pe care vrei să-l supui. Ritul creează coeziune, deci putere; reglează şi regenerează sistemul social; eliberează în schimbul unor constrângeri simbolice; permite controlul asupra spaţiului şi a timpului, cu ritul nu e de glumit! Şi comunismul nu a glumit, a dat cu barda, cu mâna dreaptă rupea felii din viaţa noastră rituală şi cu stânga planta, pe locul rămas gol, panseluţe.
Prima interdicţie a vizat riturile creştine. Cine nu a citit „Călăuza ateistului“cântând, a citit-o plângând. Nu ştiu câţi din necredincioşii actuali îşi datorează necredinţa interdicţiilor comuniste, dar pot să apreciez ce se întâmplă cu un ritual când este practicat pe ascuns. Pe ascuns „Cristos a-nviat!“, pe ascuns „Vine, vine Moş Crăciun“, pe ascuns tot ce avea legătură cu biserica. Puţini oameni au avut tăria să declare făţiş că nu se leapădă de Dumnezeu. Aşa s-a născut credinciosul duplicitar.
Riturile de muncă nu au fost lovite direct, ele au murit singure odată cu luarea pământului „la colectivă“ şi crearea cooperativelor meşteşugăreşti. De ce-a mai rămas s-au ocupat campaniile purtate împotriva superstiţiilor, noţiune vagă în care poţi să incluzi orice.
O altă interdicţie a privit riturile care organizau modul de viaţă burghez, cu alte cuvinte, rânduiala oraşului. Aşa au fost eliminate sute de rituri care aparţinuseră omului vechi, obligat în felul acesta să cedeze locul omului nou, un personaj conceput schematic, fără mamă, fără tată, cu doi bunici de sex bărbătesc, Traian şi Decebal, şi cu o dublă iubire, de muncă şi de patrie, pe care şi-o cântă prin reprezentanţii săi aflaţi în brigada artistică a întreprinderii. Omul nou nu are timp de pierdut cu multe rituri, el defilează de două ori pe an, trăieşte intens riturile iniţiatice de primire a cravatei şi carnetelor roşii, mănâncă mult la sărbătoarea recoltei şi cam atât.
Ce-i de făcut în această situaţie? Trebuie să ne obişnuim cu ideea că nu sunt prea multe de făcut. Cel mai greşit ar fi să ne închipuim că în condiţii de normalitate oamenii revin la riturile de altădată. În fond, situaţia este simplă, lumea se împarte în două, cei dezinteresaţi de riturile vechi cu care, într-adevăr, nu ai ce face şi cei care ar fi dornici să recupereze din pierdere dar nu ştiu cum. Pentru aceştia din urmă ar fi suficiente câteva cărţi clare şi corecte. Cu ajutorul acestor cărţi ar scădea riscul ca unui copil, atunci când împlineşte un an, să i se rupă turta şi să i se taie moţul, pentru că părinţii nu ştiu că turta se rupe la fete şi moţul se taie la băieţi. Tot din carte poate să afle omul care este rolul naşului la nuntă şi poate că nu se vor mai face nunţi cu 30 de perechi de naşi (caz real!). Dar nici informarea corectă nu duce prea departe. De acum înainte suntem părtaşi la sărăcia rituală mondială. Singura noastră şansă ar fi dacă suferinţa prin care am trecut ne-ar da minte să alegem o cale mai bună. Pentru moment nu dăm semne. Suntem buni să inventăm ritul pagubei. Păcat!
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
