Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Români nomazi şi ortodocşi
Irina Nicolau
Convorbire cu doamna IRINA NICOLAU,
doctor în etnologie la Muzeul Ţăranului Român
„Ce puteau să aibă deci aceşti mai vechi locuitori ai pământului balcanic? Autonomii locale, foarte răspândite, uneori pe o strictă temelie naţională. Şi atât. Fiinţa lor morală nu era legată de altceva decât de tradiţiile iubite ale vieţii locale, de amintirile sacre ale acestui patriarhalism sub şefi îndătinaţi, de cari imperiul (Bizantin, n.m.) nu se atingea şi pentru că-i erau aşa de necesari. A le respecta privilegiile însemna să aibă cineva supunerea lor devotată. A le atinge însemna să provoace o revoltă…“
NICOLAE IORGA
— Doamnă Irina Nicolau, sintagma „români nomazi“ se referă la o realitate socială sau este o figură stilistică?
— Cât timp va lipsi din manualele de istorie capitolul despre aromâni, acest gen de nedumeriri sunt inevitabile. 45 de ani de comunism au aşezat peste dosarul cu cestiunea aromână două palme de praf. S-a scris puţin, s-a vorbit şi mai puţin pentru că aromânii au fost legionari şi ca să nu se supere ţările prietene şi vecine în care trăiesc mulţi dintre ei. Ungurii din Transilvania au avut şi ei pe horthyştii lor dar cei de acasă nu i-au abandonat din această cauză şi nici nu s-au sinchisit dacă, vorbind despre ei, riscau să supere România prietenă. Ori de câte ori cineva îmi arăta o carte zicând revoltat, uite ce scriu ungurii despre Transilvania, le replicam un singur lucru: tăcerea noastră este mult mai vinovată. Cu atât mai vinovată cu cât în cazul românilor balcanici se exclude posibilitatea de-a cere cuiva pământ şi apă. Vorbesc cu patimă, şi n-aş vorbi aşa, dacă n-ar fi în joc un mileniu de istorie şi cultură pe care le sacrificăm în continuare din lipsă de maturitate. După 1990 am tot aşteptat, şi continui să aştept degeaba, momentul, când în clasă, copiii vor afla că noi, românii, am dat Bizanţului împăraţi, că am întemeiat un imperiu mai înainte de binecunoscutele formaţiuni statale, binecunoscute pentru că se învaţă la şcoală din tată în fiu. Personal, cred că mi-ar fi folosit să mi se pună în cârcă o descendenţă imperială. Nobleţea obligă!
— Presupun că vorbiţi de Imperiul Româno-Bulgar numai că, din câte ştiu, lucrurile nu sunt clare deloc.
— Ştiu că nu sunt clare. Şi cu toate acestea bulgarii se poartă ca şi cum ar fi. Nu este prima dată când probitatea excesivă ne joacă feste. Măcar de un lucru suntem siguri, se numea Româno-Bulgar…
— Observ că în timp ce deplângeţi neglijarea unei ascendenţe imperiale propuneţi totuşi o discuţie despre nomazi. Chiar am fost nomazi?
— Am fost! O parte dintre aromâni, nu toţi, dar am fost. Mulţi români o neagă. Le este ruşine. Mie mi se pare la fel de onorabil cu a fi împărat. Eram liberi, când alţii erau robi. Pe urmă, depinde cum eşti nomad. Poţi să fii sărac, neisprăvit şi lipsit de lege. Nomazii crescători de animale, cum am fost noi, erau oameni foarte bogaţi, iar societatea lor trebuia să funcţioneze ca un ceasornic elveţian pentru că orice greşeală însemna mii de animale moarte, pagube de lână şi lapte, pierderea unor parteneri serioşi. Dacă răsfoieşti câteva cărţi despre ramurile nomade ale aromânilor, constaţi că nu ai motive să fii jenat. Mi-aduc aminte cum sună în engleză o replică din relatarea unui călător pe nume William Martin Leake care a avut ocazia să fie oaspetele unui vizir în momentul când nişte aromâni veniseră să plătească tributul – o sumă măruntă, de altfel, destinată Sultanei Validé. Cineva a anunţat pe vizir că au sosit aromânii şi acesta a ordonat să vină doar şeful. Cel care a plecat să ducă mesajul s-a întors zicând că aromânii n-au acceptat pretinzând: WE ARE ALL EQUAL!
„Am impresia că relaţia aromânilor cu Dumnezeu se făcea prin delegaţie“
— Membrii acestei entităţi naţionale cu un mod de viaţă nomad erau şi practicanţi ai unei existenţe comunitare şi euharistice?
— A fost o vreme când mi-am pierdut mult timp ca să înţeleg felul în care trăiau românii nomazi. Una dintre întrebările pe care mi le-am pus a fost relaţia lor cu biserica. Nu am putut să aflu mare lucru. Numărul informaţiilor este dezamăgitor. Ceea ce este sigur este că între ei nu exista un preot iar în aşezările pe care le improvizau, vara în munte şi iarna la câmpie, nu exista o construcţie cu funcţie eclezială. Preoţii erau prezenţi la nunţi. Dar aproape toate nunţile se făceau de Sfânta Maria. Atunci pleca cineva după un preot care sosea uneori după ce nunţile luaseră sfârşit. Mirii petreceau noaptea nunţii împreună numai după sosirea lui. Dacă murea cineva pe drum, de la caz la caz, era îngropat acolo sau dus într-un cimitir creştin din apropiere. Când era îngropat pe drum, celnicul, adică şeful, îi citea o rugăciune. Atât. Pentru botezuri apelau la preoţii din satele care le ieşeau în cale. De Paşti, câteva femei, trei, patru, plecau la biserica din cel mai apropiat sat de unde aduceau pască pentru toată lumea şi tot pentru toată lumea sfinţeau ouăle roşii pe care le duceau la biserică în desagi.
Pouqueville care i-a văzut în vremea lui Ali Paşa din Ianina, al cărui doctor era, povesteşte că erau foarte credincioşi, dar credinţa lor se exprima sumar: respectau cu stricteţe posturile şi odihna sărbătorii, făceau des semnul crucii şi nimic mai mult. Uneori am impresia că relaţia lor cu Dumnezeu se făcea prin delegaţie, cazul femeilor care participau la slujba Paştilor pentru toţi. Când cineva avea o dorinţă se ducea la o mănăstire cu un miel care în timpul slujbei stătea legat la poartă. După slujbă, era sacrificat, fript şi împărţit între cei prezenţi care aveau obligaţia să se roage pentru împlinirea dorinţei.
— Ştiu că au existat mulţi călugări aromâni care şi-au petrecut mai mulţi ani din viaţă în rugăciune, feriţi la Muntele Athos de orice atingere cu lumea. Muntele Athos a avut – şi mai are încă – o semnificaţie deosebită pentru viaţa duhovnicească a Răsăritului creştin. Vladimir Lossky afirmă că Athos-ul „a fost citadelă a Ortodoxiei, şcoală de viaţă duhovnicească a cărei înrâurire religioasă şi morală a fost de primă importanţă în formarea creştină a noilor popoare“.
— Am întâlnit şi eu multe referiri privind călugării aromâni risipiţi în toate mănăstirile din Peninsula Balcanică. Nu ştiu însă câţi proveneau din ramurile nomade. Îmi amintesc despre o istorie în care se vorbeşte despre un tânăr aromân care s-a călugărit fără ştirea familiei. Unchiul matern, însoţit de câţiva bărbaţi înarmaţi, s-a dus la Muntele Athos şi i-a ameninţat pe călugări cu foc şi moarte. Tânărul în cauză se numea Averchie. Puţini mai ştiu cine a fsot ! Numai că familia lui Averchie nu era nomadă. Oricum, la mănăstiri mergeau ori de câte ori aveau un necaz. De acolo se întorceau cu iconiţe şi amulete pe care le purtau până la moarte. Erau renumiţi pentru daniile lor. După ce s-au sedentarizat au ridicat biserici mari de piatră pe care se întreceau să le îmbogăţească.
— Dar totuşi, monahismul nu a fost singura formă de înduhovnicire pe care Biserica a pus-o la dispoziţia credincioşilor!?
— Aveţi dreptate, numai că am ezitat mult când am propus tema discuţiei. Poate că ar fi mai bine să vorbim despre cele cinci decenii însângerate. Din mijlocul secolului trecut şi până în primul deceniu al secolului nostru pentru şcoală şi biserică în limba română au murit mii de aromâni. Aici puteam să evoc istorii cumplite cu biserici arse, prădate, turme şi oameni ucişi. Prefer să prezint însă o întâmplare care pendulează între tragic şi burlesc. Suntem la sfârşitul secolului trecut la înmormântarea unui tânâr. Se numea Hrista Dumata. Neamul lui fusese risipit de trupele lui Ali Paşa. Tatăl ajunsese la Molovişte. Pentru că vorbea greceşte i se spunea Grecul. Restul familiei păstrase numele de Dumata şi se stabilise în Gopeş. După câţiva ani se regăsesc toţi în Bitolia cu gând să prindă rădăcini. La Bitolia, de Paşti preotul striga Hristos a-nviat! în biserică în şase limbi. Societate cosmopolită cu o comunitate aromână foarte numeroasă. Iar Hrista Dumata a fost un băiat bun dar fără noroc. S-a îmbolnăvit de tuberculoză şi spitalul i-a refuzat orice îngrijire având în vedere că avea un frate ai cărui copii frecventau şcoala românească. Pe moarte fiind, Hrista a cerut să fie îngropat în cimitirul românesc, unde odihneau deja Apostol Mărgărit şi un jandarm din Pleasa. Preotul român din Gopeş întârzia să vină. În schimb, la casa mortului s-au prezentat cu promptitudine un reprezentant al patriarhiei cu câţiva jandarmi şi preotul grecoman gata să facă serviciul religios. Văzându-i, fratele lui Hrista, cel cu copiii la şcoala românească, le-a răcnit să iasă afară imediat. S-a opus până a fost arestat. Unul din fiii lui şi nevastă-sa, Constandina, s-au aruncat asupra preotului să-l bată. A urmat intervenţia doamnei Mia Pineta, fiica lui Apostol Mărgărit, care pentru ceea ce a spus a fost grav insultată de jandarmii care săreau înainte şi înapoi peste mort. În fine, Constantina, cumnata lui Hrista, l-a luat de barbă pe arhiereu şi l-a aruncat pe scări în strigătele oamenilor care ţipau în toate limbile pe care le ştiau: dişari dispoti, oxo despoti, nadvor vladica, nafoara, afara… Cearta s-a prelungit şi, pentru că trupul mortului se degrava văzând cu ochii, cele două părţi au căzut de acord să-l îngroape undeva mai deoparte, pe un teritoriu neutru, până când vine turcul să decidă de partea cui este dreptatea. Burlescul, după părerea mea, pune în evidenţă contradicţiile toate. Sute de ani în Balcani a contat dacă eşti creştin sau musulman. Acum, mai duşman decât turcul este preotul ortodox care slujeşte în altă limbă…
„Într-o vreme când limba greacă avea în biserică un monopol absolut, s-a scris pentru Dumnezeu în aromână“
— Primele scrieri în aromână au fost religioase?
— Prima scriere cunoscută, da. Este o inscripţie care figurează pe fiecare latură a unei gravuri cu chipul Maicii Domnului, datată la 1731. Limbile sunt: latină, greacă, aromână şi albaneză iar textul, scris de ieromonahul Nectarie Tîrpu sună în felul următor: Fecioară, maică a lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii. Mai timpurie sau ulterioară, nu se ştie precis, este însă inscripţia bisericii Clibonos din Tesalia:
Intră în biserică cu multă umilinţă
Şi tremură luând a lui cuminecătură
De foc şi de Iad ca să scapi.
Greu de spus câte au fost scrierile religioase în aromână. M-am întrebat întotdeauna cât a durat incendiul bibliotecii din Alexandria. În Balcani cărţile au ars timp de sute de ani. Şi manuscrisul care scăpa de foc era distrus de apă sau de cutremur sau de o mână duşmană… Important mi se pare faptul că în secolul al XVIII-lea, într-o vreme când limba greacă avea în biserică un monopol absolut, s-a scris pentru Dumnezeu în aromână. Pe de altă parte, în acelaşi secol al XVIII-lea, aromânii considerau limba lor la fel de bună ca latina sau greaca. Dar revin şi zic, greu de spus cât s-a scris. Cărţile apar şi pe urmă se ascund. La începutul secolului, Burileanu află că la Moscopole, după dezastru, negustorii întrebuinţau cărţile vechi ca să-şi protejeze foile contabile iar Evanghelia cea mare de la biserica Sfântul Nicolae, mai mult ca sigur în limba greacă, era lăsată de dascăli pe mâna copiilor care o legau cu o aţă şi o trăgeau după ei, atunci când nu stătea proptea la uşă. Doi preoţi au luat-o şi au încuiat-o într-o ladă de fier. Unde era lada, Burileanu nu a putut să afle. Mă opresc aici. În fond n-am spus mare lucru. Ce ar trebui să rezulte însă, este că acolo, în sud de Dunăre, relaţia dintre oameni şi biserică a fost alta. Iar profitul discuţiei despre nomazii români, dacă poate fi numit profit, este că atrage atenţia asupra unei pete albe. La câte nu ştim, se adaugă o necunoscută în plus.
A consemnat Ariadna ZECK
Dilema, nr. 48, 10-16 decembrie 1993
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
