Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Sărbătorile lunii decembrie
4 decembrie: Sfânta Varvara (Barbara)
În principal, se ţine pentru bube, ca şi Zilele Bubatului. De zis se mai zice că Sfânta Mucenică Varvara păzeşte lumea de Antihrist.
4-5 decembrie: Zilele Bubatului
Aceste zile se ţin pentru a feri copiii de vărsat. Nu e voie să opăreşti rufe, nici să ţeşi, nici să coşi. Copiii nu au voie să mănânce boabe de porumb, fasole, seminţe de dovleac. Mamele îmbărburează copiii, adică le ung faţa cu miere, şi îi spală apoi cu apă în care au spălat icoana. În alte locuri mamele fac turtele Barburii, o turtă unsă cu miere şi una cu dulceaţă. Prima se dă de pomană şi cealaltă se pune la streaşină.
6 decembrie: Sfântul Nicolae (Sânicoară)
Nicolae a trăit în timpul Împăraţilor Diocleţian şi Maximilian, prigonitorii de creştini. A fost mai întâi arhiereu, apoi pustnic. A strălucit prin bunătate şi înţelepciune. A fost întemniţat în cetatea Lichia, dar Împăratul Constantin, venind la tron, l-a eliberat. A participat la Sinodul de la Niceea. Avea darul facerii de minuni. Moaştele sale se află din 1089 la Bari.
Se zice că Nicolae ar fi al doilea sfânt pe care l-a făcut Dumnezeu. Sfântul Mihail stă de-a dreapta Domnului şi Sfântul Nicolae de-a stânga. El ţine paza Soarelui. Cineva trebuie să-l păzească pentru că, sătul de atâta mers pe sus pe acelaşi drum şi scârbit de ce vede, Soarele încearcă mereu să fugă. Ba se abate la miazăzi, ba la miazănoape, doar, doar va ajunge la sfârşitul pământului să se odihnească. Dumnezeu a pus de strajă doi sfinţi, pe Sfântul Toader şi pe Sfântul Nicoară. Primăvara Soarele încearcă să fugă, dar Sfântul Toader îl prinde cu caii săi cei nărăvaşi şi-l aduce înapoi. Soarele însă nu se astâmpără. Atunci este rândul lui Sânicoară să-l prindă. Aşa e în fiecare an. Nădejdea Soarelui este că va scăpa într-o zi. Sânicoară e bătrân şi n-are nici cai…
Sfântul Nicolae cică a fost podar. Acum, în calitate de sfânt, este călăuza şi protectorul celor care merg pe ape. Alţii spun că a fost corăbier şi pescar. Pe o furtună cumplită au murit toţi oamenii de pe corabie, numai el a scăpat. Atunci s-a rugat lui Dumnezeu cu multă credinţă şi Dumnezeu i-a înviat şi pe ceilalţi. Sânicoară ar mai fi cel care a oprit apele pe vremea lui Noe.
Face parte dintre sfinţii cu mare ţinere. Cică odată Sfântul Casian, cel cu zi de sărbătoare la 29 februarie, s-a dus la Dumnezeu să se plângă că e prea neglijat. Tocmai când îi explica lui Dumnezeu, vine Sfântul Nicolae – ud, obosit, vai de capul lui. Povesteşte cum a muncit o noapte întreagă ca să scape viaţa oamenilor de pe o corabie. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Casian: Vezi tu cum muncesc Sfinţii care au ţinere? Ia să pleci şi să nu te văd decât peste patru ani!
Iarna începe după unii în această zi. Când îşi scutură barba sfântul, începe să ningă.
Mai important decât toate este faptul că Sfântul Nicolae reprezintă o geană de nădejde. Poate că nu se sfârşeşte lumea, poate că vine primăvara iar… De Sânicoară cică se întoarce noaptea la zi cu cât se suceşte puiul în găoace.
Sfântul Nicolae ajută fetele sărace. Obiceiul de a dărui copiilor dulciuri şi o nuieluşă este o inovaţie a oraşului, o prefigurare a lui Moş Crăciun cel atoatedăruitor.
12 decembrie: Sfântul Spiridon
Sfântul e făcător de minuni. Umbla odată Sfântul Petre pe drum, însoţit de el. Vede Sfântul Spiridon într-un mărăciniş un Drac călărind o femeie. Aleargă şi le taie capul cu sabia la amândoi. Sfântul Petre îl mustră, a fost prea aspru. Făcătorul de minuni se întoarce şi lipeşte capetele înapoi. Le lipeşte, dar pe dos. De atunci femeia are câteodată cap de Drac.
Într-o altă legendă, Sfântul Spiridon este născut numai din tată. De meserie, ciubotar. Este patronul ciubotarilor. Ca să mărturisească, la un moment dat, existenţa Sfintei Treimi, ia o cărămidă în pumn şi o strânge până când focul urcă spre cer, apa curge pe jos şi praful lutului îi rămâne în mână.
De Sfântul Spiridon ziua creşte „cât sare cocoşul pe gard“.
20 decembrie: Ignatul
De Ignat se taie porcul.
Cine a fost Ignat? Cică a fost un om care, cândva, într-un an, vrând să taie porcul, a dat greşit cu securea şi l-a lovit pe tată-său în cap. L-a omorât. Acum, ce să facă? Îl îngroapă, îi face pomeni şi pleacă în lume.
Pe drum se întâlneşte cu un preot. Îşi povesteşte păcatul. Preotul îi zice să construiască o luntre cu care să treacă, fără plată, oameni peste un râu şi să îngroape în pământ un tăciune de lemn de tufă, aşteptând până o înverzi.
Ignat se aşază lângă un râu, face luntrea, pune tăciunele în pământ şi se însoară. Anii trec. Într-o noapte, omul aude strigăte de ajutor de pe malul celălalt. Trece apa, dar nu găseşte pe nimeni. Se întoarce. Iar aude. Pleacă din nou. Tot nu e nimeni. Revine acasă. Aude a treia oară strigăte de ajutor. Urcă în barcă, trece râul şi găseşte doi moşnegi pe care îi aduce acasă. Imediat le povesteşte primul lui păcat şi pe celelalte două din chiar noaptea aceea – când, neajungând la timp, nişte oameni s-or fi înecat. Moşnegii sunt Dumnezeu şi Sfântul Petru. Îl ascultă fără să zică nimic.
În casă, sărăcie mare. Copiii plâng de foame. Mama, ca să-i amăgească şi să-i adoarmă, le arată că a pus ceva la copt sub ţest. Un moşneag o întreabă ce a pus acolo şi femeia îi răspunde cinstit că nimic. Atunci îi porunceşte să ridice ţestul şi ea găseşte acolo o pâine foarte mare.
În acest timp, în faţa moşneagului s-au aprins singure două lumânări înalte. Ignat şi-a dat seama pe cine are oaspete şi a sărutat tălpile celor doi moşnegi. Atunci, Dumnezeu i-a zis: hai cu noi!
Ignat ar fi venit, dar se gândea la copii, cine se va ocupa de dânşii? Dumnezeu îi zice că grija copiilor o s-o poarte el. Când ies din casă trec pe lângă tufa înverzită care crescuse din cărbune, semn că păcatul îi fusese iertat.
Au mers ani în şir. Într-o zi, au întâlnit o trăsură cu boieri urmată de măgari încărcaţi cu mărfuri scumpe. Dumnezeu îl întreabă pe Ignat dacă îi recunoaşte pe acei oameni. Ignat nu îi recunoaşte. Dumnezeu se miră – păi sunt copiii tăi! Stau ei de vorbă şi este chiar aşa, se recunosc şi pleacă împreună.
24 decembrie: Ajunul Crăciunului (Moş Ajun)
Ţăranii cred că Moş Ajun a fost baci în slujbă la Moş Crăciun, stăpânul de oi în staulul căruia Maica Domnului a născut pe Isus Mântuitorul.
În ziua de Ajun copiii şi maturii umblă cu colindatul (colindişul, colindiţele). Dimineaţa şi ziua colindă copiii, iar noaptea maturii. Gazdele le dau „colindiţe“: covrigi, nuci, mere, colăcei, o cană cu vin.
În ziua de Ajun este bine să ajunezi ca să ai sănătate şi noroc în anul care urmează.
(Vlad Manoliu – Sărbători româneşti)
25 decembrie: Crăciunul
De la Naşterea liu Isus Hristos ca eveniment biblic la sărbătorile populare legate de această naştere este acelaşi drum ca cei de la dogmă la poveştile calde şi pline de imaginaţie născocite de un popor blând care leagă de Naşterea Mântuitorului bucuria zilei ce creşte aducând lumină şi anunţând sfârşitul gerurilor.
Românii au zeci de poveşti despre Naşterea Mântuitorului. În toate este vorba despre Fecioara Maria, alungată în drum şi prigonită, găsindu-şi loc pentru naşterea Fiului Său într-un staul al lui Moş Crăciun. Soţia acestuia (Baba Iova, Crăciuneasa) o asistă la naştere şi din această cauză este pedepsită de soţul ei prin tăierea mâinilor de la coate. Se spune că Maica Domnului i-a dat în schimb mâini de aur cu care să-i învelească pruncul. Văzând mâinile de aur ale Crăciunesei. Moş Crăciun înţelege minunea Naşterii Mântuitorului şi o acceptă. În majoritatea poveştilor se vorbeşte de boii blânzi, binecuvântaţi de Fecioară să mănânce puţin şi să fie sătui, şi de caii care au îndrăznit să mănânce fânul de pe trupul gol al Copilului Sfânt, fiind blestemaţi să nu se sature niciodată şi să aibă carnea tare şi aţoasă.
În unele poveşti se spune că primul animal care a vestit Sfânta Naştere a fost o broască. Maica Domnului a binecuvântat-o să vestească întotdeauna ploile şi să trăiască cu trupul veşnic. De aceea trupul de broască moartă nu face niciodată viermi, ci se usucă şi se „pomăieşte“. Dacă omori o broască se mânie Dumnezeu şi îţi mor vitele, iar anul aduce ploi şi inundaţii.
În afara colindelor din Ajunul Crăciunului mai sunt cântările de dimineaţă numite şi „zori“. Aceste colinde sunt răsplătite cu daruri şi bani.
Între Crăciun şi Bobotează (în unele zone numai în cele trei zile de Crăciun) copiii umblă cu steaua. Ei sunt numiţi „stelari“, „colindari“, „crai“. Steaua este făcută de obicei din lemn. Partea centrală, „văcălia“, este rotundă (de obicei o sită veche). În ea se înfig 6-8 sau chiar 12 „coarne“ triunghiulare învelite în hârtie colorată între care se atârnă hârtii cu ciucuri. Văcălia are sus un clopoţel, iar jos băţul lung pe care frigul şi scade iarna.
În Muntenia flăcăiandrii umblă în noaptea din ajun şi în ziua de Sânt Ion cu un soi de urături speciale. Li se spune „Iordănitori“ şi sunt conduşi de un „popă“. Acesta poartă o „căldăruşă cu aghiazmă“, în care ceilalţi înmoaie „motocoalele“ şi „iordănesc“ pe cei vizitaţi. Un flăcău din ceată duce o ţepuşă de lemn în care se înfige carnea dăruită. Ceata umblă prin sat, din casă în casă, mimând slujba de Bobotează. Gospodarii sunt stropiţi, apoi sunt ridicaţi pe braţe de trei ori în sus. În unele locuri stăpânul casei se luptă cu un iordănitor şi dacă îl învinge îi face un dar. Alţi gospodari, mai glumeţi, se aşează pe un buştean sau un car şi iordănitorii trebuie să-i ridice cu tot cu ele. În cele din urmă le dăruiesc bani, carne şi băutură. Ceata caută mai ales Ioni şi Ioane, pe care-i pornesc cu sila la gârlă ca să-i „boteze“ şi nu-i iartă decât dacă primesc ceva în schimb. La horă sunt iordănite în special fetele.
(Vlad Manoliu – Sărbători româneşti)
27 decembrie: Sfântul Ştefan
Nu există obiceiuri speciale pentru ziua Sfântului Ştefan, dar ţăranii – ca şi orăşenii – o ţin. Sunt mulţi cei care poartă numele Sfântului şi de aceea îl respectă ca pe un sfânt patron.
„Mai de preţ este un nume bun decât untdelemnul cel binemirositor“, spune Ecclesiastul. Pe vremuri numele era ales cu mare grijă. Nou-născutul primea un nume de sfânt (care îi devenea sfânt patron) sau unul cu rolul de a speria duhurile necurate, precum Urs, Lup, Grozavu, Stoian. Onomasticile în sat se topeau întru câtva în sărbătoarea Sfântului. De pildă, în ziua de Sângiorz, între multe altele, erau sărbătoriţi şi oamenii care purtau numele de Gheorghe. Oraşul, sărac în sărbători, dar atent cu individul, dă mare importanţă onomasticilor, deşi în viaţa de zi cu zi numele de sfinţi sunt abandonate în favoarea unor diminutive. Cine mai are curajul să se numească azi Gheorghe, chiar dacă aşa „este scris“ în acte? Spui Geo, spui Gigi, spui George. Gheorghe eşti numai de ziua ta, ba nici atunci.
Sfântul sărbătorit în a treia zi de Crăciun a fost primul care a vestit şi mărturisit credinţa în Hristos. Pentru credinţa lui a fost ucis cu pietre. În timp ce pietrele îl loveau, Ştefan se ruga pentru cei care le aruncau: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.“ Sacrificiul lui a dat roade imediat. Un tânăr care păzea hainele celor ce aruncau cu pietre a fost tulburat de moartea mucenicului. După întâlnirea cu Hristos pe drumul Damascului, tânărul, pe nume Saul, l-a urmat şi a devenit Apostolul Pavel.
31 decembrie/1 ianuarie: Revelionul
Şi astfel cercul sărbătorilor cu dată fixă s-a închis. Înainte de a trece la cele cu dată mobilă, să ne oprim pe îndelete asupra celei mai mari sărbători din prima categorie, Crăciunul.
de Irina NICOLAU, "Ghidul sărbătorilor românești", Humanitas, 1998.
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
