Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Spațiul spiritual – Brazda
Expoziție Paula Ribariu
26 februarie – 15 martie 2015, Sala Tancred Bănățeanu
Vernisaj: joi, 26 februarie, ora 17
Notaţii la interpretarea universului meu în cadrul expunerii „SPAŢIUL SPIRITUAL – BRAZDA“ la Muzeul Naţional al Ţăranului Român
ÎNTRUCHIPARE – formă înainte de întrupare
ÎNTRUPARE – formă saturată ca substanţă (ieşire în lumină)
ÎNTRUCHIPARE – după întrupare
Întruchipările nu personifică prin forma lor simboluri folclorice sau mitice, legendare, credinţe populare străvechi, nu ilustrează. În cadrul Rostirii, ele sunt forme – concept ale unei trepte arheice care au prezenţă şi existenţialitate. Ele sunt semne-litere ce alcătuiesc ROSTIREA, relevă o „frazare“ în câmpul indiferenţei naturii; dar sunt – în măsura în care trezesc adevăruri existenţiale –, frazări ale devenirii sau eşuării Fiinţei.
Arheul este cel mai vechi „statut“ al Devenirii, purtând cu el potenţele unei dezvotări vii.
BRAZDA este un arheu al perpetuării naturii, dar şi un ARHEU al păstrării, adăpostirii TRECUTULUI fiinţial.
Întruchipările aparţin în acelaşi timp: cuvântului, ca şi unor străvechi rostiri populare, sunt concepte purtătoare de rostiri.
Toate formele evanescentului de după moartea întrupării devin „întruchipări“ ale pierderii trupului. Astfel „girezile“ pe câmp sunt întruchipări ale prezenţei în gândirea ţăranului, formele lor excepţionale sunt nu mai puţin rostuite pentru hrana vitelor.
Întruchipările sunt forme care definesc nesaturaţia unei întrupări, ele sunt mai de grabă o stare: durerea, bucuria, tăria, sub semnul cărora se petrece întruparea.
Caracterul unui discurs cult (care aduce cu el toate cunoştinţele acumulate „despre ceva“) de-a lungul istoriei timpurilor se deosebeşte de acela al meditaţiei. Ea nu preia „ceea ce ştim despre ceva“, nu încapsulează într-un sistem deja eşalonat, nu deschide, nu relevă o noutate ci un neştiut universal.
Eliberează un cuprinzător „pe mai departe“.
Expoziţiile mele demontează „închisorile sensului“ deja acceptat. (Nu construiesc sanctuare, ci, relevă bogăţia de prezenţe rostitoare în care trăieşti ca universal.
De aceea nu pot da un „comentariu“ al vorbelor goale, în spaţiul artei contemporane ele nu pot fi citite decât pe palierele neînţelegerii mediocre, chiar dacă laudativă…
Cu-atât mai aiuritor cu cât durerea lumii şi moartea sunt stâlpii de rezistenţă a unei gândiri plină de grijă.
Oricum, spaţiile mele spirituale pornesc de la poemele de întemeiere care susţin neştirbit Fiinţa Românească.
Nivelul folkloric nu poate constitui o înţelegere a „Spaţiului spiritual“, dar ancestralul poate iniţia orientarea devenirii… şi a înţelegerii ei…
Problematica „Spaţiului spiritual – Brazda“:
Arheu Loc pentru sacrificaţi (arheu)
Ofrande (arheu)
Stâlpii durerii (întruchipare)
Brazdă peste istorii (arheu) Trecerea fără de lume (arheu)
Fiinţa (arheu)
Cerurile căzute 5 mape cu studii de articulare întru Rostire
Fiinţa ca rostire a limbii (arheu) 5 studii de intrare a formei în sens
P.S. Nu ştiu ce „îndrumători“ a avut remarcabilul intelectual prof. Dr. Wolfgang Becker în descifrarea „destinului“ meu social, în eseul de prezentare a albumului tipărit de arh. D.S. şi E.V. asupra colecţiei lor, dar pot să-i garantez că n-am fost în „grupul din care făceau parte Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu…“ pentru care aveam o deosebită admiraţie – (am spus „aveam“); eu întâlnind în opera lui Constantin Noica filozofia după care tânjeam, şi care forma în sfârşit pentru spiritul românesc, tripleta Eminescu, Blaga, C. Noica… Dar trebuie să-i mulţumesc lui C. Noica şi pentru comentariile la Platon, iar lui Gabriel Liiceanu pentru pădurea minunată a filozofiei lui Heidegger.
Paula Ribariu
2015
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
