Cladirea Muzeului Naţional al Ţăranului Român este amplasată în Piaţa Victoriei din Bucureşti, alături de Muzeul de Ştiinţe Naturale "Grigore Antipa" şi de Muzeul de Geologie. Cel numit cu întocmirea proiectului şi conducerea lucrarilor va fi arhitectul N. Ghika-Budeşti, strălucit reprezentant al şcolii autohtone de arhitectură care, potrivit opţiunii muzeologice a etnografului şi directorului Alexandru Tzigara-Samurcaş, trebuia să înalţe "un palat al artei pământene", dispus sub forma incintelor de tip monastic.
După 29 de ani, la capătul unor nesfârşite întreruperi, se va finaliza, în 1941, luând înfăţişarea actualului monument de arhitectură, sediul Muzeului Ţăranului Român.
Ilustrare a stilului neoromânesc inspirat din fondul arhitectural tradiţional, cu deosebire cel brâncovenesc, lucrarea se remarcă prin expresivitatea ansamblului compoziţiei completată cu utilizarea ponderată a elementelor decorative florale şi zoomorfe. Zidăria aparentă de cărîmidă roşie, marile ferestre reunite sub arcade, coloanele logiei, balustrada, elementele traforate, eleganta siluetă a turnului central cu imaginea foişorului amintind de clopotniţele vechilor mănăstiri ş.a. conferă cladirii somptuozitatea măsurată a unui adevarat palat al artei.
In anii '60, clădirii i se adaugă un corp central de birouri şi săli conexe, construit însă, prin nesocotirea totală a datelor stilistice de bază ale concepţiei lui N. Ghika-Budeşti. Noua construcţie, amplasată lăturalnic, în spatele monumentalului edificiu, se individualizează, de asemenea, printr-un mozaic de proporţii, realizat în spiritul perioadei cvasi-proletcultiste a totalitarismului comunist.
Casa Meşterului Antonie Mogoş
Al. Tzigara-Samurcaş
Dacă arta noastră populară nu se bucură încă de consideraţia ce i se cuvine, cauza este desigur că nu o cunoaştem în deajuns.
În genere produsele ţărăneşti ajung la cunoştinţa noastră prin alterarea banală a târgoveţilor sau, în cazul cel mai bun, prin exemplarele ei cele mai comune. Arta adevărat populară, neprefăcută încă, nu se vede prin oraşe, de-a lungul căilor ferate. Trebuie căutată prin regiunile mai adăpostite, prin colţurile mai ferite de pretinsa civilizaţie a târgurilor. Acolo numai ea şi-a păstrat individualitatea şi naivitatea ei. Acestea îi dau de altfel farmecul ei particular, cu toate formele adesea rudimentare în cari e îmbrăcată. Ori-cum ar fi ele însă, aceste manifestări trebuie să ne intereseze; dacă nu din punct de vedere al frumuseţii lor, care neapărat că nu se întâlneşte la toate, dar desigur prin caracterul lor.
Căci în aceste produse ale mâinei ţăranului se reflectează o parte din sufletul lui. Un refren de doină, o ie înflorită sau o furcă minunat crestată ne desvălue în toată sinceritatea inima poporului. Prin ele ajungem să-l cunoaştem mai bine şi să-l iubim mai degrabă decât prin frazeologia uneori prea înflăcărată, alteori prea pesimistă, ce de atâta vreme ni se serveşte asupra ţăranului român.
Una din marile misiuni ale Muzeului de etnografie şi artă naţională este tocmai de a aduna cât mai multe asemenea documente originale ale poporului românesc.
Ultima şi desigur că nu cea mai puţin importantă din achiziţiunile Muzeului este Casa meşterului gorjan Antonie Mogoş. Acestuia şi operei sale sunt închinate rândurile de faţă. Ca unuia din puţinii reprezentanţi ce ne-au mai rămas dintre adevăraţii meşteri ai poporului de la ţară. Arta lui e curată, necorcită de înrăuriri streine. E surprinzătoare totuşi prin originalitatea şi proporţia fericită a formelor. Se vede că e concepţia unui adevărat artist. Căci această înaltă însuşire nu i se poate tăgădui meşterului Antonie. Împrejurările au făcut ca renumele lui să nu depăşească cercul restrâns al plaiului său, dar personalitatea lui nu e mai redusă pentru aceasta. De aceea se cade ca prin câteva amănunte să-i hotărâm locul ce i se va cuveni într-o viitoare istorie a artei noastre populare.
Născut e Antonie Mogoş în ziua de Sânta Maria mică a anului 1835, în satul Bălceşti din judeţul Gorj. Din tatăl Neculai şi mama Păuna. De mic copil încă se ducea la biserică, care-i era dragă. D-abia se făcu mai mare şi intră chiar ca paraclisier în biserica din sat. Într-acest timp a învăţat să şi citească slova veche, pe care singură o cunoaşte şi azi. Numai numele ştie să-l scrie cu caractere latine. Prima carte în care a citit a fost catehismul, apoi Alexandria şi cărţi bisericeşti. După patru ani de paracliser a fost numit cântăreţ la aceiaşi biserică.
Armată n-a făcut; a scăpat ca fiu de văduvă şi în schimbul a doi poli! De altfel bilet de naştere sau de botez nici n-are. Condica în care fusese trecut a ars deodată cu casa popei care l-a botezat.
În vârstă de 28 de ani şi jumătate s-a însurat cu o fată din comuna învecinată Ceauru. Aici s-a stabilit de atunci încoace, fiind numit şi cântăreţ al bisericii din sat, funcţiune ce fără întrerupere mai ocupă încă şi azi. Însurat în două rânduri a avut opt copii; patru i-au murit. Era proprietar a 16 pogoane de pământ, din cari, după ce a dat copiilor, i-au mai rămas pentru el numai vre-o două pogoane. Mai posedă şi casa cu loc mare de grădină, o vacă, o iapă şi o cocie (trăsurică) cu care se duce la târg. Căci moş Antonie Mogoş e dintre fruntaşii satului său. Are leafă ca cântăreţ la biserică – 33 lei pe trimestru – şi mai e om cu meserie, nu simplu plugar. El e meşterul care a ridicat casele cele mai chipeşe şi porţile cele mai frumoase de prin cătunele Tămăşeşti, Stolojani şi Ceauru.
De mic încă, el se îndeletnicea cu lucrarea lemnului. Îi era drag să cioplească, căci, de învăţat, n-a avut dela cine. Doar ce a putut să prindă văzând pe alţii lucrând. Era însă aşa de dibaciu din fire, încât în curând a întrecut pe toţi meşterii mai bătrâni ca el.
Şi mai era harnic, nu pregeta la muncă. Cu banii agonisiţi prin ridicarea caselor prin satele vecine a ajuns să-şi clădească şi casa lui. Pe aceasta însă n-a făcut-o după porunceala altuia, ci după cum l-a tras pe el inima. Şi într-adevăr, a isbutit să o facă mai mândră decât toate celelalte: un giuvaer în felul ei. E nu numai cea mai frumoasă din toată regiunea aceea, dar, desigur, una din cele mai interesante din toată ţara. Aceasta e părerea tuturor acelora cari au văzut-o.
Un asemenea exemplar unic în felul său, nu trebuia să se distrugă, fără a fi păstrat ca model al unei arte care azi dispare. Acesta mi-a fost deîndată gândul, când am descoperit casa lui Mogoş. Intenţiunea de a o aduce la muzeu mi-a fost favorizată prin hotărârea ce avea stăpânul ei de o dărâma, chiar în vara trecută, spre a o înlocui cu alta de zid. Totuşi însă, propunerea de a mi-o vinde cu de-a întregul s-a părut tare ciudată moşului Antonie. A trebuit să mă întorc în trei rânduri la Ceauru până să ajungem la o înţelegere. Cu cât eu, mai ales în urma constatării potrivirii proporţiilor casei cu sala muzeului în care plănuiam să o instalez, eram mai decis să o cumpăr, cu atât stăpânul ei se codia mai mult să se despartă de ea. Căci la început nu-i venea să dea crezământ celor ce-i spunem că am să fac cu casa lui. Dar, în cele din urmă se hotărî a primi cei 500 lei ce i-am dat şi vânzarea fu încheiată. Moş Antonie Mogoş s-a ţinut întocmai de cuvânt: casa a fost desfăcută cu cea mai mare îngrijire şi transportată fără a se fi pierdut nimic. În Bucureşti a fost din nou ridicată tot de meşterul Mogoş, care, cu toţi cei 73 de ani, e încă vioi şi stăruitor la muncă. Fotografia alăturată ne arată înfăţişarea simpatică a sfătosului moşneag.
El a plecat foarte măgulit, văzând cinstea ce s-a făcut operii sale. Era tare mândru moşul când, pentru a doua oară, isprăvi de ridicat casa sa. Ştia că acum o înălţase pentru vecie şi că numele sau era menit a rămâne nemuritor de acum înainte. Şi avea cuvânt să se fălească. Căci i se cuvenea atâta considerare. Casa lui e, intr-adevăr, o operă de seamă; este nu se poate mai reuşită, în proporţiuni ca şi în amănunte. Orice descriere nu poate da o imagine mai bună decât vederile aici reproduse.
E tipul caselor din regiunile muntoasă, cu păduri în belşug. Toată casa e din bârne de stejar; toată e de lemn, fără nici o cărămidă. Unele grinzi sunt lungi de câte 10 metri.
I-a trebuit 70 de copaci, pe cari singur i-a cioplit cu barda. A lucrat la această casă trei ani de zile. Pe fruntarul casei, reprodus aici se vede cioplit anul începerii lucrării: 1875; pe ştenapul porţii: 1878. Grinzile şi toate încheieturile lor sunt aşa de bine croite, încât s-au aşezat şi “încheiat” perfect la reconstituirea în muzeu.
Economia casei este foarte simplă, după cum se vede în plan. Două „hodăi“ şi o pivniţă. Odaia principală de 3,75X3,60m. are două ferestre mici, cu zăbrele sau „cebuce“ de fier; odaia din mijloc n-are decât o ferestrue; iar ultima încăpere, zisă şi pivniţă, primeşte lumina prin deschiderea uşii, mult mai largă, în acest caz. Înălţimea încăperilor este de numai 2 metri din vatră până-n podeală; uşile însă şi mai mici (1,72), aşa că nu poţi intra fără a te apleca.
De-a lungul casei se întinde ceardacul sau tinda, largă de un metru. Jumătatea de jos e închisă de bârne groase, de “temeiul şi prăgarul “ casei. Cealaltă parte e deschisă. Pridvorul acesta constituie faţada principală, podoaba casei. Şi aceasta e într-adevăr tare mândră la casa lui Mogoş. Toată e înflorită cu sculpturi. Cei şeapte stâlpi, mai ales, sunt minunaţi. Scunzi şi subţiri, sunt totuşi destul de bine legaţi, ca să poată susţine cu uşurinţă greutatea ce-i apasă. Şi, deşi aşa de rudimentari ciopliţi, ei conţin, în germen, toate elementele coloanei clasice. De aceea produc o impresie aşa de plăcută şi desăvârşită. Au baza şi capitelul la fel: de formă pătrată, cu câte „o floare făcută cruce“ pe fiecare faţă. Fusul stâlpului e cu glafuri, lucrate în spirală, „sucitură făcută cu dăltuşul“. Stâlpii nu au aceeaş grosime peste tot. Prezintă o umflătură – clasica entasis – şi mijlocul e însemnat chiar printr-o crestătură în formă de inel.
Proporţia şi eleganţa acestor stâlpi e admirabil reuşită. În faţa stâlpilor mărginaşi şi a altor câţiva corespund la perete nişte pilaştri, „undrele“, cu aceiaşi „sucitură” ca ornamente. Stâlpii sunt prinşi în fruntarul de pe prăgar şi susţin fruntarul de sus, care corespunde arhitravei. Acesta este dintr-o singură bucată. Ambele fruntare au muchiile cioplite „în şarpe“ şi „în colţuri“. Partea fruntarelor între stâlpi e scobită, aducându-se puţin a boltă. Tot boltite sunt şi cele două încheieturi laterale.
Deasupra fruntarului de sus apar capetele grinzilor, pe cari e aşezată „cosoroaba “ sau cornişea. Şi aceasta are crestături în colţuri.
Nici intrarea în casă nu e obişnuită. Are o formă mai bogată, mai răsărită. În faţa celor 4 trepte e o portiţă. Şi acestea, întocmai ca şi poarta cea mare, are stâlpii sau „ştenapii“, braţele şi fruntarul încrestate şi înflorate. Poarta şi păretele scării e un grătar. Îmbrăcămintea porţei, ca şi a uşilor are la mijloc un „ochi“ cu o floare lucrată cu „paznicul“ sau compasul.
Casa e acoperită cu şindrilă, care se închee printr-o muche de „ciocârlani“; iar în ambele colţuri ale acoperişului se înalţă „ţapii“. Sala muzeului e, din fericire, destul de înaltă pentru a fi permis reconstruirea întreagă, chiar şi a acoperişului casei din Ceauru.
Astfel locuinţa lui Mogoş e întocmai refăcută în muzeu. Rămâne să i se completeze mobilierul şi mai ales podoaba tindei, pentru a o înveli şi a-i da aparenţa unei case locuite încă.
Întreprinderea, îndrăzneaţă în sine, de a se instala într-o sală de Muzeu o casă întreagă, poate să nu găsească aprobarea tuturor. Am crezut-o însă destul de întemeiată pentru a o aduce la îndeplinire. Alţii să spună dacă am reuşit pe deplin.
Am asigurat cel puţin unul din cele mai caracteristice tipuri ale locuinţei munteanului nostru. Şi cu asemenea opere ne putem mândri. Deşi nu cunosc încă o altă casă, care să poată sta ca frumuseţe alături de a lui Mogoş, totuşi am mai întâlnit multe altele demne de admiraţie. O dovadă evidentă – şi nu e singura – a simţului artistic firesc, pe care-l are poporul nostru. Căci după cum mi-a mărturisit moşul Antonie, el nu a făcut casa sa după vreun izvod, ci numai “după închipuirea “ lui. Adesea se trezea din somn – îmi spunea meşterul Mogoş – gândindu-se la casa ce ridica, la florile cu care era s-o înfrumuseţeze. El nu era un simplu copist, ci un artist creator în adevăratul înţeles al cuvântului. Truda creaţiunei l-a muncit şi pe el, ca şi pe cel mai ilustru artist. Sculpturile lui sunt rudimentare, naive, nu însă lipsite de originalitate.
Tehnica şi tipul sunt neapărat comune. Opera lui Mogoş are însă ştampila personalităţei sale. Ca atare cred că merită să figureze într-un Muzeu, tot atât de bine ca şi pânzele cutărui pictor eşit din Academiile streine.
Cu atât mai mult, cu cât casa aceasta este nu numai un document artistic dar şi social. Chiar aceia cari nu se pot înălţa până la aprecierea estetică a lucrării lui Mogoş, nu vor putea totuşi să-i nege însemnătatea ei socială. Ţăranul, care singur îşi clădeşte un asemenea cămin, este incontestabil înzestrat cu însuşiri cari merită, cel puţin, consideraţiunea noastră.
Şi în ziua de azi, mai mult decât ori când, am crezut necesar să pun în vedere tuturor o aşa de frumoasă pildă a însuşirilor înalte ale ţăranului român.
Astfel numai Muzeul de artă naţională îşi împlineşte menirea socială ce o are.
--------------------------------
ARTA ÎN ROMÂNIA - STUDII CRITICE de Al. Tzigara-Samurcaş, Ed.Minerva, 1909
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
