Catre Tur Virtual
Ţesăturile din lână au fost considerate piese de mare valoare, atât în casele boiereşti, cât şi în cele ţărăneşti. De aceea, erau trecute în foile de zestre ale vremii şi moştenite din generaţie în generaţie în cadrul aceloraşi familii.

Cele 2500 de piese din colecţia de scoarţe a Muzeul Naţional al Ţăranului Român constituie un adevărat tezaur, ce se cuvine a fi cunoscut şi prezentat nu numai pentru frumuseţea sa, ci şi pentru priceperea şi rafinamentul cu care au fost realizate. Acest fond s-a constituit pe de-o parte prin strădaniile lui Alexandru Tzigara-Samurcaş (750 de obiecte), iar pe de altă parte în urma unor ample campanii de cercetare organizate sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, când au fost achiziţionate peste 1250 de piese. După anul 1991 ş prin completarea colecţiei cu aproape 500 de piese de patrimoniu. Diferind de la o zonă la alta, acestea reprezintă un element caracteristic al interiorului ţărănesc, reprezentativ pentru Oltenia, Muntenia, Vrancea, Suceava, Făgăraş, Haţeg. Orăştie, Bran, Muscel şi Banat fiind mărturii ale unui meşteşug ridicat la rang de artă.

Colecţia cuprinde un mare număr de piese din Moldova şi Oltenia datorită unor fonduri donate cu o sută de ani în urmă, de renumiţi colecţionari, pasionaţi de arta populară. Printre cei mai cunoscuţi donatori, îi putem aminti pe prof. Dimitrie Gusti şi Elena Comşa. O interesantă colecţie de scoarţe moldoveneşti a fost donată muzeului de măicuţele Mănăstirii Agapia, important centru în care se ţeseau scoarţe, acum deosebit de valoroase.

Folosite iniţial numai pentru nevoi practice, ţesăturile de lână au depăşit cu timpul rolul lor utilitar, devenind elementul cel mai important în arhitectura interiorului, conferindu-i acestuia un plus de frumuseţe.

Puternicul fond local al scoarţei româneşti a asimilat elemente decorative de origine orientală. Pătrunderea influenţei ţesăturilor orientale s-a făcut pe două căi: prin intermediul lumii balcanice, în Oltenia şi Banat, ale căror legături cu Orientul erau stimulate direct de marele drum, care trecea prin Vidin şi se îndrepta spre sud, prin Valea Vardarului. Pe de altă parte, pentru Moldova şi Bucovina pătrunderea motivelor s-a făcut prin intermediul coloniilor armeneşti din vechile aşezări urbane şi mănăstirile din preajma Sucevei, dar mai ales pe calea comerţului cu mărfuri, care circulau de-a lungul vechilor drumuri comerciale, ce coborau la Cetatea Albă şi în Crimeea.

În colecţia muzeului sunt documentate toate tehnicile de ţesut si ornamentare ale scoarţelor.

Cele mai multe categorii de ţesături sunt executate în două sau patru iţe. O tehnică deosebită este cea folosită la executarea cergilor ţesute în două iţe, din fire de lână mai groase şi foarte puţin răsucite, care sunt duse apoi la vâltoare, pentru a deveni rezistente la împâslire.

Scoarţa oltenească are o compoziţie bine închegată ce constă din câmpul central şi chenare. Aceasta se evidenţiază prin câteva trăsături, ca de pildă preferinţa pentru motivele vegetale, avimorfe, zoomorfe şi antropomorfe, tratate cât mai naturalist, fapt datorat şi tehnicii de ornamentare a alesului curb. De asemenea, o altă trăsătură este aceea că întreaga compoziţie se desfăşoară pe lungimea piesei. Cele mai cunoscute motive decorative regăsite în ornamentica scoarţelor olteneşti din colecţia muzeului: geometrice (rombul), naturaliste, precum avimorfe (păsări stilizate: pupăza, cucul, găina, curcanul, gâsca - un exemplar deosebit de rar, este scoarţa S 835, ce are ca motive decorative papagali), animale sau stilizări antropomorfe (personaje feminine - S 972, piesa unică în colecţia muzeului, al cărei decor reprezintă o femeie îmbrăcată într-o rochie roz, strânsă în talie cu o centură verde ale cărei capete atârnă în jos peste rochia largă, iar pe cap o diademă. Datorită acestui stilul original al compoziţiei, scoarţa a participat la Prima Expoziţie Internaţională de la Paris (1867), unde de altfel, a câştigat şi un important premiu).

Chenarul scoarţei olteneşti nu preia întotdeauna motive ornamentale din câmpul acesteia. Caracteristic pentru scoarţa oltenească este prezenţa mai multor chenare succesive, cu lăţimi diferite. Impunerea decorului oriental în compoziţia ornamentală a scoarţei olteneşti s-a făcut treptat, adaptându-se fondului local.

Cea mai veche scoarţă datată, din colecţia muzeului, este piesa oltenească S 868, care, din punct de vedere ornamental, are o compoziţie dominată de motivul vegetal, zoomorf şi antropomorf. În centrul compoziţiei este dispus un vas cu flori, compus asimetric. De o parte şi de alta, în sus şi jos, păsări şi animale se plimbă printre ramuri cu frunze şi flori. La un moment dat, o cămilă trasă de un personaj. Mai sus două fetiţe cu rochiţă largă.

Dintre cele mai sugestive piese din colecţia muzeului, putem aminti scoarţa S 109, în care este reprezentată o scenă de bal. În centrul piesei, un tânăr este încadrat de două dansatoare. Alte două perechi, aşezate în partea superioară şi în partea inferioară a scoarţei, dau un puternic efect de perspectivă, într-un salon de dans vast.

Pe scoarţele olteneşti, din colecţia muzeului se găsesc puţine inscripţii, ele reducându-se la nume şi datări. Piesele datate provin din anii 1789, 1830, 1859, 1861, 1867, 1875. Scoarţa datată cu anul confecţionării 1861, este inscripţionată cu litere chirilice şi latine. O altă piesă nedatată, este inscripţionată pe centru cu numele GHIŢĂ A.

Destul de rar ca motiv de ţesătură, în arta noastră populară, motivul mâinii apare în colecţie pe patru din scoarţele olteneşti (S 174; S 910; S 932; S 945). Pe două dintre aceste scoarţe, mâna este reprezentată cu palma deschisă şi cu degetul mare desfăcut. Pe celelalte două piese, mâna este stilizată, sub forma unui pieptene. Stilizarea mâinii este un motiv străvechi, legat în concepţia populară, de muncă şi de recoltă. În timp, motivul mâinii a avut semnificaţii multiple, legate de conţinutul istoric şi social al epocii, precum şi de multitudinea de forme artistice, care se înscriu pe linia continuităţii elementului autohton.

Scoarţele din Muntenia, alcătuite în genere din două foi, se remarcă prin folosirea culorilor pastelate, specifice vopselelor vegetale şi prin alesul în tehnica Karamani. Desenul mare, contururile în trepte sau cu creneluri sunt puse în valoare prin ajururile ţesăturii. În Muntenia, a evoluat cu precădere decorul geometric. Scoarţele cu decor vegetal, zoomorf sau antropomorf sunt foarte rare, în unele cazuri aceste motive fiind de o factură foarte apropiată de stilizarea motivelor scoarţelor olteneşti.

Un model specific îl constituie scoarţa „în tăblii” sau „table”, cu întregul câmp ornamental împărţit în carouri egale ca mărime, monocrome; în centrul fiecărui pătrat se înscrie un ornament geometric, vegetal sau zoomorf. Chenarul este alcătuit dintr-un şir de zimţi. Acest tip de scoarţă a apărut sub influenţa covoarelor orientale persane de Kashan sau Tebriz (în secolul XVI-XVII).

Motivele complexe de veche tradiţie ale pomului şi vasului cu flori sunt mai puţin frecvente. Ele apar în colecţie pe câteva scoarţe ce provin din zonele etnografice Vlaşca, Prahova şi Ialomiţa.

Scoarţele din Dobrogea sunt formate din trei foi de ţesătura, cu decorul compus dintr-o alternanţă ritmică de dungi policrome. Cromatic predomină roşul combinat cu negru, verde, alb, violet, galben şi portocaliu.

Scoarţele din Moldova sunt ţesute în tehnica alesului cu fire întrepătrunse. În cazul scoarţelor cu motive vegetale şi stilizate, se foloseşte tehnica alesului cu găurele, ale cărei posibilităţi de realizare sunt mai mari. Scoarţa moldovenească are un format mare (între 3 şi 5 metri), cu un chenar mai puţin dezvoltat, adeseori ornamentat cu motivul „vrejului”, ce îngrădeşte un câmp ornamentat cu motive florale stilizate.

Scoarţele din Moldova se caracterizează printr-o compoziţie organizată într-o formă închisă. Ele pot fi încadrate stilului tradiţional geometric, vegetal sau figurativ.

Scoarţele ornamentate cu decor geometric în romburi concentrice sau cu grupuri de dungi şi motive alese sunt specifice sudului Moldovei; pe Valea Caşinului se întâlnesc scoarţele cu motiv central (rombul cu cârlige, încadrat de chenar).

Scoarţele cu “pomul vieţii” desfăşurat pe toată suprafaţa piesei şi scoarţele „de Cotnari” sunt exemplare de un mare rafinament cromatic şi de o expresivitate plastică rar întâlnită. Una dintre cele mai frumoase piese din colecţie, lucrată la Mănăstirea Agapia, în anul 1910, are ca motiv principal coşuri cu buchete de trandafiri dispuse pe tot câmpul scoarţei, de un verde intens.

Pe o scoarţă provenită din regiunea Iaşi (S 389), se găseşte o reprezentare mai specială a pomului. Floarea din vârful acestuia este tratată ca un medalion, purtând în centru un personaj feminin, încadrat de două păsări afrontate.

Motivul antropomorf este de asemenea destul de rar. În colecţia muzeului, figurează puţine scoarţe cu motive antropomorfe. Unul dintre cele mai importante exemplare poartă pe centru un medalion mic, pătrat, cu un personaj călare purtând uniforma occidentală. O iniţială, N. ar putea indica pe Napoleon. Printre cele mai valoroase piese din colecţie se numără şi scoarţa S 286, datată cu anul confecţionării 1835, din Suceava, care după inscripţii şi compoziţia ornamentală, pare să fi fost destinată bisericii. Pe mijlocul scoarţei, o cruce acoperă aproape tot câmpul. Din capătul inferior, se ridică lateral două ramuri susţinând câte o pasăre în vârf. Alte două perechi de păsări străjuiesc de-a dreapta şi stânga crucii, iar în vârful ei stă a şaptea pasăre cu cruce în cioc. O inscripţie cu litere chirilice indică numele şi locul de origine al donatorilor: Nastasia Srana, soţia sa Iordache W, soţ al lui Clucer Ioan ot Suceava.

Printre cele mai valoroase piese din colecţie se numără scoarţele din Maramureş.

Pe scoarţele vechi, motivele vegetale erau destul de rare. Floarea cu două frunze simetrice, buchetul cu trei flori erau folosite atât ca elemente decorative ale chenarelor, cât şi ca element principal în organizarea câmpului ornamental.

Deseori pe scoarţele mari maramureşene apar şi inscripţii cu litere chirilice, indicând numele celei ce a lucrat scoarţa şi anul confecţionării.

Cromatica sobră, rezultată din folosirea culorilor naturale (gri, alb, brun) sau a culorilor vegetale pastelate (galben, bleu, verde, roşu închis) bine armonizate cu ornamentele care acoperă câmpul piesei fac din aceste scoarţe adevărate capodopere.

Fondul scoarţei poate fi monocrom sau compartimentat cromatic în benzi transversale, în pătrate sau dreptunghiuri, ce încadrează motive antropomorfe. Folosirea tehnicii chilimului a făcut posibilă apariţia unei bogate game de motive ornamentale (geometrice, florale, antropomorfe şi zoomorfe). Bărbaţi în picioare sau călare, femei cu furca în mână, „cătane”, „cucoane şi bărbaţi în horă” alcătuiesc un repertoriu ornamental specific scoarţelor din Maramureş, caracterizată printr-o precizie a compoziţiei. Femeia este reprezentată în picioare sau călare. În picioare, ea apare în poziţie de dans, cu braţele ridicate, ca într-o horă. Şirul de femei înlănţuite într-o horă poate fi legat de motive străvechi locale.

Scoarţele din Banat au dimensiuni mai mari decât cele din Moldova şi Oltenia. Cele mai vechi databile la jumătatea secolului al XIX-lea se caracterizează printr-un decor geometric cu chenare succesive, delimitate între ele prin şiruri de zimţi. Câmpul central se prezintă ca un dreptunghi cu un motiv central şi cu câte unul în fiecare colţ.

Textile de interior



Textilele de interior, tezaurizate în colecţia muzeului se ridică la aproximativ 10.000 de piese şi reprezintă toate zonele etnografice ale ţării. Numărul mare al acestora se explică prin faptul că ele se întâlneau în orice casă, fie la diverse treburi cu rol practic, fie ca element al decorului interiorului. Acest fond de piese a fost constituit pe de o parte în perioada directoratului lui Al. Tzigara Samurcaş (1577 obiecte), iar pe de altă parte, în urma unor ample cercetări de teren organizate sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, când au fost achiziţionate 3383 piese. Astfel de la 4960 câte erau în anul 1991, numărul pieselor colecţiei de ţesături de interior a crescut la aproape 10.000.

Pentru îmbogăţirea continuă a colecţiilor, pentru a reprezenta în mod corespunzător cultura populară, atât cea românească, cât şi a etniilor conlocuitoare, Muzeul Naţional al Ţăranului Român a efectuat numeroase donaţii (colecţia Doncea Constantin şi colecţia Nicolae şi Maria Zahacinschi) şi achiziţii de teren. Completarea acestei colecţii nu s-a făcut la întâmplare, ci proporţionat, atât în ceea ce priveşte categoriile de obiecte, cât şi zonele.

Este de remarcat că piesele cele mai vechi (t 638 – capăt de pernă, Ardeal, datat 1785; t 662 – faţă de masă, Ardeal, datat 1785; t 732 – ştergar, Ardeal, datat 1785; t 3974 – foaie de perete, Ardeal, datat 1785) au fost achiziţionate de Al. Tzigara-Samurcaş, director al Muzeului de Artă Naţională.

După locul şi modul de etalare al ţesăturilor de interior, în cadrul interiorului locuinţei, colecţia poate fi împărţită în trei categorii: ţesături de uz casnic, ţesături cu caracter decorativ, folosite în organizarea interiorului şi ţesături ocazionale legate de anumite ceremonii – nuntă, botez, înmormântare. Aceste categorii de obiecte se deosebesc de la o zonă etnografică la alta prin modul de expunere, prin dimensiuni, motive şi cromatică. Compoziţia ornamentală imprimă formei valoarea estetică fără de care funcţionalitatea nu ar depăşi coordonatele obişnuitului.

Lepedeul de pat sau cearceaful se aşterne de obicei pe saltea sau pe străjac, fiind vizibil sub cuvertura cu care este acoperit.

Faţa de pernă, folosită la origine pentru dormit, a căpătat funcţii decorative în compunerea patului de paradă.

O altă formă de pernă este căpătâiul, care se aşează la capătul patului (în partea centrală a Transilvaniei), în două-trei rânduri (în Maramureş) sau deasupra rudei (prăjină pe care se etalau ţesături) fixate în dreptul patului. Decorul căpătâielor este dispus la un singur capăt sau pe o faţă întreagă, alcătuind ultimul rând din pernele aşezate teanc.

Foaia de culme este de obicei confecţionată dintr-o foaie de 3-4 m lungime şi se întinde pe prăjina agăţată deasupra patului (în Ardeal şi Banat). Decorul acesteia constă din vărgi şi rânduri transversale de motive.

Faţa de masă este confecţionată din 2-3 foi de ţesătură. Cea pentru uzul curent este simplă, din cânepă, iar cea pentru sărbătoare are decorul la capete mai bogat şi câmpul central în genere învărgat. În sudul Munteniei, masa se aşează la perete, astfel ornamentele sunt dispuse pe trei laturi. Tot în această zonă, lada de zestre se acoperă cu o foaie de ladă.

Ştergarele alcătuiesc una din cele mai vaste, bogate şi unitare categorii de ţesături populare româneşti, de aceea 60 % din colecţia de ţesături de interior este reprezentată de această categorie de obiecte. Foarte răspândite în întreaga ţară, ele se întâlnesc în orice casă, fie la diverse treburi gospodăreşti, fie ca element important al decorului de interior. Le întâlnim şi în cadrul celor mai variate manifestări ale vieţii sociale, îndeosebi cele cu caracter ceremonial, din care mai importante sunt nunta şi înmormântarea.

Deşi unitare în privinţa formei, precum şi a structurii, ştergarele se remarcă printr-o mare diversitate şi bogăţie de aspecte ornamentale de mare valoare artistică şi decorativă. Din timpuri îndepărtate, ştergarele au constituit o parte componentă însemnată a zestrei fetelor pregătite de măritat. Numărul mare de ştergare înscris în foile de zestre se datorează funcţiei îndeplinite de acestea în cadrul ceremonialului nunţii, fiind folosite ca daruri şi semne distinctive pentru participanţii cu rol activ.

Raportate la criteriul funcţionalităţii deosebim tipologic:

Ştergarul de uz casnic este mult mai mic şi foarte puţin sau deloc ornamentat, în comparaţie cu un ştergar destinat împodobirii interiorului. El se întâlneşte în fiecare gospodărie, având multiple întrebuinţări. Prin scopul pentru care a fost creat ştergarul este prezent în orice gospodărie. O altă formă destul de cunoscută este merindarul, cu care se acoperă mâncarea. În nordul. Olteniei şi Banat ştergarele se aşează în forma unui colac, pe care îl pun femeile pe creştet când transportă vase sau coşuri.

După locul pe care îl ocupă în cadrul decorului de interior şi modul de etalare, putem distinge două tipuri de ştergare pentru împodobirea interiorului:

Ştergarul de perete cunoaşte o largă răspândire şi se aşeza fie după blide, icoane, tablouri, la uşi şi ferestre, fie etalate pe perete de jur împrejurul încăperii. Dimensiunile acestora diferă şi faţă de modul în care sunt expuse.

Ornamentaţia geometrică predominantă, tehnicile de realizare, care au determinat stilul ei, ornamentele cele mai frecvente şi caracteristice, legate de anumite mituri, credinţe, obiceiuri şi practici strămoşeşti sunt documente etnice. Romburi din paleolitic, brăduţi din aceeaşi epocă, S-uri şi coarnele berbecului din neolitic, simboluri ale fecundităţii şi fertilităţii pot fi considerate documente etnografice de mare însemnătate. Ornamentele simple de pe obiectele din neolitic, se întâlnesc în aceeaşi configuraţie stilistică şi încă foarte frecvent în arta actuală a textilelor de casă.

Motivele vegetale participă în raport cu cele geometrice, într-o proporţie mai mică, la alcătuirea decorului ştergarelor. Acest fapt este evident la piesele mai vechi. Spre sfârşitul secolului XIX, decorul vegetal şi îndeosebi cel floral creşte ca preponderenţă.

Motivele zoomorfe apar adesea în ornamentica ştergarelor din Transilvania şi sudul ţării.

Motivul avimorf şi zoomorf constituie adesea decorul ştergarelor din Muntenia, cum este cazul piesei din Prahova (t 4701), în care apare cocoşul şi capra. Calul, animal cu puteri apotropaice - de protector al casei de duhurile rele este nedespărţit de om, imagine întruchipată şi în motivul călăreţului, atât de frecvent în decorul ştergarelor munteneşti. Acesta apare fie redat în mişcare (t 45), fie însoţit de diferite personaje, cum este cazul ştergarului din Buzău (t 30). Deosebit de valoroasă este piesa t 31, al cărei decor are ca subiect „român ducând calul turcului”, reflex al unei stări sociale din cele mai triste din istorie. Este important să subliniem, că redarea unor imagini pe ţesăturile de interior, nu reprezintă o copiere a naturii, ci mai mult o transcriere a acesteia într-un „cod de semne”.

Reprezentările antropomorfe, în raport cu celelalte motive, apar destul de rar. Pe ţesăturile de interior, din colecţia muzeului, femeia apare în diverse ipostaze. Pe trei dintre cele mai importante exemplare, femeia este reprezentată ţinând în mână un ghiveci cu flori (t 143, t 4324) şi ţinând în ambele mâini câte un brăduţ (t 4045). Imaginile antropomorfe înlănţuite în horă sunt destul de frecvente în ornamentica ştergarelor româneşti. În acest sens, cele mai spectaculoase sunt ştergarele din zona etnografică Prahova (t 4715, t 2084).

În întreaga ţară, cu prilejul unor evenimente ale vieţii–naşterea, nunta, înmormântarea-ştergarul se foloseşte fie ca obiect de ceremonie, fie pentru a fi dăruit sau dat de pomană. Astfel, la naşterea copilului, rudele mamei aduc daruri, ce constau din pânză, ştergare, batiste, scutece, lucruri necesare noului născut. La botez, ca piesă de ceremonie ştergarul se înfăşura pe după lumânare şi rămânea finului ca dar din partea naşului şi naşei. Fata ce urma să se mărite, înmâna pe vremuri viitorului soţ foaia de zestre şi un ştergar frumos. După oficierea cununiei, mireasa toarnă apă pentru spălat socrului şi ginerelui şi apoi dăruieşte fiecăruia câte un ştergar. Tinerii căsătoriţi vor intra în casă înfăşuraţi cu câte un ştergar pentru a fi uniţi pe viaţă. Feciorii şi fecioarele care aveau un rol activ în ceremonialul de nuntă aveau ca însemne fie câte un ştergar, fie câte o batistă. Bradul de nuntă este împodobit cu ştergare sau batiste. La înmormântare se dau de pomană ştergare. În zona Târnave, pentru un mort erau necesare nouă „cârpe de merinde” care se dădeau la cei care duceau crucea, praporii. În Olt şi Muntenia, pentru plata vămilor se împărţeau ştergare din borangic, batiste şi chiar marame. În Bistriţa, familia decedatului trebuia să dea de pomană la toate rudele câte un ştergar din cânepă.

Ştergarele erau folosite şi cu prilejul diferitelor sărbători ale anului: de Paşte (în Suceava), mâncarea se ducea în ştergare sau batiste; la „Sâmbra oilor"- obicei pastoral în zona Oaş, alimentele erau duse pe munte cu coşuri acoperite cu ştergare făcute special; de Rusalii, când se organiza jocul „căluşarii”, în vârful steagului se leagă un şervet (când se sfârşeşte jocul, steagul se desface şi vătaful rămâne cu ştergarul).

Printre ţesăturile ocazionale folosite în desfăşurarea ceremonialului de nuntă, batista se remarcă atât prin funcţia pe care o îndeplineşte, cât şi prin valoarea ei decorativă. Denumirile locale ale batistei diferă de la o zonă la alta şi sunt legate, în mod evident de funcţia ei ceremonială. În ajunul cununiei, fata dăruia viitorului soţ o batistă, ce în limbajul folcloric simboliza un legământ de dragoste şi unire. Valoarea simbolică a batistei este asimilată unui angajament, unui adevărat contract tacit. Acest schimb de daruri are reale valenţe magice, fiind capabil să transmită energii benefice, menite să faciliteze şi să sudeze unirea celor doi soţi. Mirii erau însoţiţi pe tot parcursul nunţii de flăcăi (individualizaţi zonal prin anumiţi termeni), ce aveau ca însemne şi câte o batistă. După îndeplinirea scopului pentru care au fost confecţionate, batistele sunt încadrate decorului de interior.
  • scoarta 1
  • scoarta 2
  • scoarta 3
  • scoarta 4
  • scoarta 5
  • scoarta 6
  • scoarta 7
  • scoarta 8
  • scoarta 9
  • scoarta 10
  • scoarta 11
  • tesat 1
  • tesat 2
  • tesat 3
  • tesat 4
  • tesat 5
  • tesat 8
  • tesat 9
  • tesat 10
 
inchis