Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Floriile
Sâmbăta dinainte de Florii este dedicată morţilor. Femeile fac plăcinte şi le dau de pomană. Nu torc ca să nu se îmbăleze morţii care aşteaptă la poarta Raiului să vină clipa când pot reveni pe pământ.
Despre Lazăr vorbesc trei tipuri de legende care conturează trei personaje diferite. Le voi rezuma.
Erau cândva doi fraţi, unul bogat şi unul sărac. Săracul, pe lângă sărăcie, mai avea şi corpul acoperit de bube. Nevastă-sa nu mai putea să rabde. Nici fratele său. Într-o bună zi, fratele cel bogat se însoară şi nu-l cheamă la nuntă . necăjit, Lazăr se duce la casa lui şi se aşază pe o grămadă de gunoi, mai la o parte. Câinii bogatului îi aduc rămăşiţele de la masă şi îi ling bubele. Bogatul nu acceptă să împartă cu fratele lui nici dragostea câinilor, aşa că îi leagă. La încheierea nunţii, lăutarii vin să îi cânte şi lui Lazăr ceva. El îi plăteşte cu coji de pe bube. Cojile se prefac în galbeni.
De bucurie, lăutarii merg să cânte şi nevesti-sii. Aflând minunea, ea se îmbracă frumos, găteşte mâncare şi merge la grămada de gunoi. Soţii se ceartă. Ea îl anunţă că îl părăseşte, a găsit unul mai bun. Lazăr îi dă un sfat: înainte de despărţire, când va porni din ogradă cu noul mire, să-şi facă semnul crucii în cele patru vânturi. Nevasta uită de sfat şi caii de la trăsură încep o goană nepământească. Femeia îşi aduce aminte şi îşi face crucea. Se pomeneşte în câmp. Mirele fusese însuşi Dracu.
Până să se întoarcă ea, Lazăr a murit. Fratele lui vine să-l vadă înainte de moarte. Lazăr îl învaţă să se pocăiască. Trufaş, acesta zice că n-are teamă de moarte. Cum a murit Lazăr, din cer au coborât doi stâlpi de ceară pe care au venit doi îngeri să-i ia sufletul. La moartea fratelui bogat au venit să-i ia sufletul dracii. Din Iad, unde se afla, acesta cere ajutorul lui Lazăr care îl refuză.
Al doilea tip de legende se referă la fratele Mariei şi al Martei, Lazăr cel înviat de Iisus. Textul, în versuri, are o origine cărturărescă. În final se spune că Lazăr cel înviat şi-a terminat zilele printre pământeni fără să mai râdă niciodată, trăind numai cu gândul la Rai.
Al treilea tip de legende circulă sub forma unui cântec pe care un grup de fetiţe îl cântă în această zi din casă în casă. Una este îmbrăcată în mireasă, cu voal alb, beteală şi flori pe cap. Celelalte sunt în haine de toată ziua. Mireasa se numeşte Lăzăriţă. Ea tace şi merge când înainte, când înapoi. Celelalte îl bocesc pe Lazăr, fratele lor şi soţul miresei, care a murit din dor de plăcinte.
Lazăr şi plăcintele
Lazăr cere mamei să-i facă plăcinte, dar aceasta toarce şi nu-i face. Ţipând şi tăvălindu-se pe jos în jurul ei, Lazăr se înţeapă în fusul pe care mama îl scapă din mână. Moare. Vin surorile şi îl îngroapă:
La umbra nucului
În calea voinicului
În ardeiul sârbilor
În piperul grecilor
În pamblica fetelor.
Acest gen de text, fiind atestat şi la Bucureşti, are fragmente împrumutate din alte câteva cântece. Într-o variantă, de pildă, după moartea lui Lazăr ni se vorbeşte şi de moartea unei fete:
De la Belu, mai la vale
S-auzi un zgomot mare
De boieri şi de cocoane
C-a murit o fată mare,
Fată mare, logodită
Cu toată zestrea gătită...
Floriile
În duminica de Florii, oamenii au voie să mănânce peşte. Merg la biserică ducând flori şi se întorc ducând mâţişori de salcie. Ating cu salcia copiii, vitele din gospodărie şi o pun la icoană: peste an ea capătă tot felul de întrebuinţări. Tot acum sunt fierte buruienile care vor fi folosite la vopsirea ouălor. Cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Sunt locuri unde în această zi oamenii nu se spală pe cap, de teamă să nu albească (încărunţească) la fel ca pomii aflaţi în floare. În alte părţi se spală pe cap tocmai în această zi, dar cu apă în care au fiert busuioc şi fire de la canafii unui prapor care a fost purtat la o înmormântare de fată mare. Ca să fie de folos părului, să-l facă să strălucească de sănătate, apa trebuie vărsată la rădăcina unui păr.
Irina Nicolau - "Ghidul sărbătorilor românești" (Humanitas, 1998)
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
