Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Dârla-dârla
Dârla-dârla, dârla-dârla, dârla-dârla… Imaginează-ţi nişte oameni care repetă, dârla-dârla până li se face creierul maioneză. Aşa îmi propuneam să explic ce-a fost „Cântarea României“, cui mă va întreba. Da’ nu mă întreabă nimeni. Când aduc vorba eu, cei din jur cască şi zic, gata, a trecut, ai rămas tu cu o obsesie. Şi probabil că este aşa de vreme ce nu văd pe nimeni care să scrie despre „Cântarea României“ ce nu avea voie să scrie şi nu aud pe nimeni să spună ce avea voie să spună. Peste cinci ani, tinerii care vor vota pentru prima oară nu vor şti despre „Cântarea României“ riguros nimic.
Deschid manualul de „Istoria românilor de la 1821 până la 1989“ pentru clasa a XII-a. Numără 415 pagini. 360 sunt dedicate primilor 126 de ani. Din ele, 40 se referă la cultură. Celor 42 de ani de comunism li se rezervă 16 pagini care compun capitolul intitulat „Regimul comunist în România“. Starea culturii este descrisă în 25 de rânduri. Despre „realismul socialist“, Cenaclul Flacăra şi Festivalul Naţional „Cântarea României“, nici un cuvânt.
Au scăpat de proces! Nimeni nu se va apuca să judece ce nu ştie că a existat. Dacă n-a fost, nu pot nici să povestesc. Ce îmi rămâne este să repet, dârla-dârla, aşteptând să mă întrebe cineva ce am păţit. Când voi vedea că unul se miră îi voi spune în vorbe simple, dragul meu, am rămas aşa de la „Cântarea României“. Ea a fost o invenţie a lui Ceauşescu, un festival naţional care a debutat la sfârşitul anilor ’70 şi a durat până în 1989 şi a fost de la început un capac pe care oamenii de cultură l-au purtat pe cap timp de un deceniu. Din milioanele de amatori stimulaţi să cânte, să danseze, să picteze, să joace teatru, să scrie literatură, să vindece boli şi să înveţe, Ceauşescu făcuse o pisică mare pe care o arăta elitelor profesioniste ce trebuiau să înţeleagă că nu sunt de neînlocuit.
Din doi în doi ani, poporul crea, juriul „juriza“ şi impostura jubila. Concursurile festivalului risipeau sume fabuloase, produceau false vedete, impuneau pseudo-valori şi îngroşau ceafa activistului cultural, victimă a meselor festive, condamnat la boli profesionale provocate de mâncare multă şi alcool. Dans tematic, teatru într-un act, programe de brigadă, omagii, aplauze, săli de festivităţi, laureaţi…
Partea cea mai vizibilă a „Cântării României“ a fost ţăranul care urca pe scenă pentru a-şi cânta dragostea de ţară, de muncă şi de partid. Nu era pentru prima dată când puterea recurgea la valorile satului ca să se legitimeze. Niciodată, însă, nu au fost utilizate ca ambalaj pentru o ideologie îndreptată împotriva ţăranului şi culturii, şi niciodată nu a existat o mai mare minciună legată de sat decât pretenţia festivalului de a proteja folclorul autentic. La numeroasele imagini ale ţăranului produse de cultura oraşului „Cântarea României“ a adăugat un ţăran mincinos, gălăgios, lipsit de vicii şi de Dumnezeu. Cine va analiza, odată, balanţa de pierderi şi câştiguri a comuniştilor va trebui să aibă în vedere şi următorul eşec. La cheltuielile şi eforturile pe care le-au făcut nu au reuşit să transforme folclorul de festival în cultură populară, cultură de masă. Este mai uşor să obligi un ins care urcă pe scenă să cânte despre sondele patriei şi mândruţe fruntaşe decât să-l faci pe om să cânte despre aşa ceva, la el acasă, când bea un şpriţ. Succesul pieselor de porunceală, atunci când au avut succes, s-a datorat interpretului şi, în mod frecvent, unui refren. Este locul să precizez că, dârla-dârla nu este creaţia mea.
Recitesc şi mă revolt împotriva neputinţei mele de-a rezuma un fenomen care pretind că îmi provoacă insomnii. Mă refugiez în spatele unui fapt mărunt din categoria celor pe care nici o istorie nu le consemnează.
Prin anii ’80, eram la Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice. Pe lângă folclorişti, etnologi şi dialectologi, funcţiona o secţie de specialişti în îndrumarea creaţiei populare. Cu sau fără plăcere, ei erau cei care organizau festivalul naţional. Prezenţa lor a făcut posibilă întâmplarea care urmează. Într-o dimineaţă, păşesc în retirata, să-i zicem toaleta, de la parter. Constat că este blocată. Cu greu te puteai strecura printre saci mari de hârtie şi pachete paralelipipedice legate cu sfoară. Curiozitatea mă împinge înăuntru. Închid uşa şi desfac un sac. Incinta se umple de lumină, mă simt în peştera lui Ali Baba, sacul este plin cu decoraţii din tăbliţe gălbii. Citesc Festivalul… la, la, la. Premiul I. Deschid alţi saci, să văd cum sunt cele pentru Premiul al II-lea şi al III-lea. Satisfăcută, dezleg sfoara unui pachet. Întinse pe spate dorm unele peste altele diplome cu chenar gălbui şi turcoaz. Ştiu că n-am voie, dar scormonesc. La un moment dat, mă apucă râsul, un fel de râs isteric. Îmi umplu buzunarele cu decoraţii şi strecor sub palton un teanc de diplome. Ies şi tac.
În anii care au urmat, prietenii mei apropiaţi primeau odată cu cadoul, însemnele din retirată. Nu ştiu ce era în capul nostru pe atunci, din aşa ceva râdeam ore în şir. Acum nimeni n-ar mai râde dacă i-aş da o diplomă. Nici n-ar plânge. Cele care mi-au rămas zac printr-un sertar. Decoraţiile le-am dat unui băieţel care face colecţie. S-a cam strâmbat.
------
Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor '90.
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
