Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Despre cădere, punere şi aşezare

Irina Nicolau




Când eram tânără, visam rochii de hârtie pe care să le îmbrac dimineaţa şi, seara, să le arunc. Acum aş dori să am rochii din piatră şi din fier. Mă înnebuneşte gândul că lucrurile de care mă leg se rup. Şi, ca şi când perisabilitatea lumii n-ar fi suficientă, vin modele şi smulg hainele de pe noi, pentru că nu se mai poartă, aruncă mobilele din casele noastre, pentru că nu se mai poartă, cosesc şi răzuiesc tot ce ne înconjoară şi, în locurile rămase virane, impun obiecte străine şi noi.
Îmi amintesc de un banc pe care îl spuneam când eram la facultate. Zice că într-o noapte, în dormitor, se aude un zgomot, fâş, fâş. Zgomotul venea dinspre dulap. Ce se întâmplă, dragă, întreabă soţul. Ce să fie, răspunde ea, hainele ies din modă.
Pe vremea când spuneam bancul, tocmai mă străduiam să înţeleg ce este structuralismul. „Dincolo“, structuralismul era în plină apoteoză. „Aici“, citeam şi noi ce găseam. Totul era structură şi comunicare, nimic altceva: constituenţi, relaţii, emiţător, receptor, cod, canal, mesaj. N-a durat mult. După şase ani a trebuit să învăţ semiotică: semnificat, semnificant, referent… Acum totul devenise semn. S-a demodat şi semiotica. Încercam să ţin pasul. Proxemica mi s-a părut ceva care mi se potriveşte, dar E. Hall cu proxemica lui nu a avut deloc noroc. Din ce-a urmat, studiile despre reflexivitate mi s-au părut interesante, dar moda a trecut ca o boare. Atunci a fost momentul când am spus, gata, nici aşa! Simţeam cum creierul meu devine un fel de bibilică, experienţele pe care le-am avut acoperind cu picăţele toată suprafaţa lui. Vreo şapte ani m-am refugiat în istorie, să-i zicem etnoistorie. După 1990, când am intrat în contact direct cu lumea „de dincolo“, am putut să constat că totul devenise identitate. Cine nu studiază identitatea scrie pe el PROST. În cinci ani obsesiile identitare au slăbit vizibil. Ni se pregăteşte altceva?!
Am întârziat asupra modelor în ştiinţă pentru că aşa a venit de s-a legat cu bancul despre hainele care, fâş, fâş din dulap. Intenţia mea era să scriu despre cădere, punere şi aşezare. Prezenţa sau absenţa modelor şi agresivitatea lor cred că sunt în directă relaţie cu respectul pe care îl are o societate faţă de sediment.
Există societăţi care nu sedimentează. Pigmeii, de pildă. Societăţile pe care Lévi Strauss le compară cu nişte ceasornice, cele capabile să se reproducă indefinit, fără să piardă sau să câştige ceva.
După alt gen de societăţi emblematică este, cred, lada. În ladă obiectele se aşează, unele peste altele, cu grijă. În ladă omul păstrează numai ceea ce consideră că este preţios. Într-o casă nu se adună multe lăzi, adică nu poate fi vorba de omul şi lada. Sedimentul aparţine unui grup de oameni care reprezintă trei şi chiar patru generaţii. În patru vieţi de oameni lucrurile din ladă nu se depreciază moral. Unele obiecte ies din ladă ca să însoţească pe unul din oamenii casei pe ultimul drum. Celelalte rămân acolo. Modele în aceste societăţi acţionează blând şi lin într-un ritm aproape geologic. Noul este păstrat în carantină, vreme îndelungată, mai înainte de a fi acceptat.
La un moment dat, în istoria civilizaţiei apare sertarul. Apare în mileniul nostru, deci, relativ recent. La început el rezolvă dorinţa unora de a pune ordine în recuzita vieţii lor intime: scrisori, flori uscate, batiste, funde, şuviţe de păr. Sertarul ascunde, dar în ultimul rând organizează. În sertar, lucrurile se pun. Modele intervin cu insistenţă în viaţa societăţilor cu sertar, dar obiectele dezafectate nu se aruncă în drum, ele ajung prin poduri, pivniţe şi magazii. Cât timp nu cer de mâncare şi cât timp este loc, oamenii le admit o existenţă latentă, le pun la păstrare.
Iată însă că apare liftul. De un secol şi ceva toată omenirea se află într-un lift care cade. Unii pretind că urcăm. Invocă în acest sens şi etimologia cuvântului ascensor. S-ar putea să urcăm de vreme ce n-am căzut de tot, dar urcăm în jos. Obiectele sunt aspirate din preajma noastră de fiecare etaj prin care trecem. Altele, străine, plouă peste noi venind nu se ştie de unde. Vor fi aspirate la etajul următor. Mă uit în vitrinele magazinelor şi văd în ele un pregunoi.
Ce ne scapă de la dezastru, ce ne mai scapă, sunt lăzile şi sertarele pe care oamenii le urcă în lift cu ei. Pentru lăzi este loc tot mai puţin şi, oricum, oamenii nu mai cunosc rânduiala aşezării. Acum, lăzile sunt de carton şi în ele pui. Pui lucruri care se poartă, care sunt la modă. Când vor ieşi din modă, le vei aşeza lângă uşa liftului, să fie aspirate. Baza au rămas sertarele. Dar până când? Dacă lucrurile ne cad din mână nici nu mai ajung în sertare. Despre cădere, punere şi aşezare le-aş vorbi copiilor în şcoli.


------

Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor '90. 




înapoi la pagina principală
 
inchis