Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Mireasma frunzelor de nuc: Rusaliile
Când spui Rusalii, te gândeşti la Căluşari. Cu părere de rău observ că numeroşi români întorc capul la auzul cuvântului Căluşari. Faptul se explică. Aproape o jumătate de secol, comuniştii au utilizat folclorul ca ambalaj pentru propria lor ideologie. Iar Căluşarii au devenit mai mult decât ambalaj. Goliţi de orice semnificaţie, ei au căpătat funcţia de emblemă. Orice referire la sat presupune inevitabil o formaţie de Căluşari şi un ins care cântă la nai < Ciocârlia>. Căluşarii Căluşarilor erau cei de la Scorniceşti, echipa ce se exporta în Occident. Băieţi cu dosar verificat, zorzoane, zâmbete împietrite şi false, picioare azvărlite în aer - toate dintr-o dată şi la aceeaşi înălţime -, dresură cu bâte, gălăgie, < hop, şa,şa >
Insist, considerând că este important. Aşa cum Mioriţa a devenit un text emblematic pentru spiritualitatea românească, orice abordare critică a lui fiind echivalată cu un act de trădare naţională, dansul Căluşarilor funcţionează de multe decenii ca spectacol de export de maxim succes. Puţini ştiu însă cât de mare este diferenţa între ţăranii care au plecat la Londra în 1935 şi echipele care dansau la Ziua Recoltei. La Londra s-a dus un grup de tineri din Pădureţii Argeşului aleşi de Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner. La plecarea din sat, băieţii şi-au luat iertăciune de la părinţi. Când au trecut prin Bucureşti i-au admirat Mircea Eliade şi toată floarea intelectualilor de atunci, când au trecut prin Paris i-au jucat lui Brâncuşi care a lăcrimat. La Londra o mână de oameni a devenit punctul de atracţie al festivalului. Nicolae Titulescu i-a felicitat personal, iar un fan al lor, care a dorit să rămână necunoscut, le-a trimis un camion cu băuturi fine. Alte vremuri, alţi oameni…
E greu să învingi o reacţie de overdoză. Pe de altă parte, este păcat să pierdem o poveste numai că pentru unii a spus-o prost. Cu atât mai mult cu cât Rusaliile sunt o sărbătoare foarte importantă. În plus, foarte complexă. Mai mult ca oriunde, aici se potriveşte comparaţia cu palimpsestul. Sub numele de Rusalii se desfăşoară simultan: două sărbători creştine ( Pogorârea Duhului Sfânt şi Sfânta Treime), un complex de rituri dedicate zânelor( supravieţuiri palide ale unui cult vechi) şi un episod important din cultul morţilor ( Moşii de Rusalii)
Rusaliile sunt şi ele o sărbătoare a cărei dată se socoteşte după Paşti. Cad în fiecare an la 50 zile după Paşte şi la zece zile după Înălţare. Sărbătoarea durează trei zile. Prima dintre coincidenţe cu sărbătoarea religioasă numită Pogorârea Duhului Sfânt. În calendarul ortodox, de la această zi, care poartă şi numele de Duminica Mare, se numără celelalte duminici. În calendar scrie: prima duminică după Rusalii, a doua, a treia…. Atenţie, anul se sfârşeşte şi în cel care urmează găsim a nu ştiu câta duminică după Rusalii. Care Rusalii? Cele din anul precedent. A doua zi de Rusalii coincide cu sărbătorirea Sfintei Treimi. Cu Marţea Rusaliilor, sărbătoarea se încheie.
În sat, casa fiecărui creştin ascunde un ierbar. El se compune din plante de leac şi din sedimentele vegetale ale sărbătorilor. Găseşti la icoană salcie de la Florii, flori de la Sânziene, busuioc... Rusaliile sporesc
Grecii numesc sărbătoarea <Îngenuncherea>. La ei există un moment când credincioşii îngenunchează pe frunze de nuc. Dacă nucii lipsesc, oamenii folosesc frunze de tei, la care se recurge peste vară pentru a preîntâmpina piatra şi grindina.
De Duminica Mare se face horă în sat, horă cu scrânciob. Leagănele
În prima zi de Rusalii se fac iar înfrăţiri şi însurăţiri. Tinerii se prind fraţi sau surori, veri sau verişoare. Legătura se face în multe feluri. Iată un exemplu:
Două fete taie o creangă de măr dulce având formă de y (un crăcan). Împreună cu un băiat, merg la fântână.
Acolo ele se aşează una în faţa celeilalte şi băiatul le întreabă de trei ori:
- Daţi surate pân’ la moarte?
Fetele răspund tot de trei ori:
- Dăm surate pân’ la morte!
Pe urmă băiatul le spune:
- De astăzi înainte sunteţi surori?
- Suntem! răspund ele.
În încheiere băiatul le dă ultimele sfaturi:
- De astăzi înainte, să ştiţi, nu vă mai zice pe nume, ci surate.
Fetele apucă atunci crăcanul de măr şi încearcă să-l rupă.
Frăţiile de cruce şi celelalte alianţe la care m-am referit se realizează între coreligionari. Peninsula Balcanică constituie prin excelenţă un amestec de etnii şi religii. Aici, aromânii şi albanezii practicau un legământ numit Bessa-bessa . El se făcea cât se poate de simplu: bărbaţii îşi strângeau mâna şi rosteau cuvintele bessa-bessa. Din clipa aceea se încredinţau unul altuia pe veci. Nimic, niciodată, nu mai puteau justifica trădarea. De Rusalii este ultimul moment când femeile mai pot sa facă pască, aşa cum de Înălţare este ultima oară când se mai pot vopsi ouă roşii.
Bineînţeles, nimeni nu lucrează. Sărbătoarea surprinde satul într-un moment când ar fi mai multe de făcut. Oamenii ar lucra, dar nu pot, primejdia este prea mare. Cele care i-ar pedepsi dacă ar încălca legea ar fi Zânele.
Zâne şi căluşari.
Poveştile sunt pline de Zâne bune şi frumoase. E o formulă care îndulceşte
Fetele lui Sandru
Fiecare nume dat Zânelor poate fi explicat. De pildă, li se spune Fetele lui Sandru pentru că se crede că ar fi fost fiicele sau slujnicele lui Alexandru Împărat, cel din Alexandria. Acest împărat ar fi primit o sticlă cu apă vie. Ce i-a dat prin cap, a dat din ea să bea calului, să-l facă nemuritor. Calul a băut şi trăieşte şi astăziîn prundurile mărilor. Ce-a mai rămas din apă, în sticlă, au băut-o fetele sau slujnicele împăratului. Şi au devenit nemuritoare şi ele.
Zânele zboară pe sus, pe cer. Cântă şi le place să danseze. Pe locul unde au dansat se fac
Ielele şi fluierul
Ielele iubesc muzica. Tânărul care voia să aibă fluier bun îl pregătea cu ajutorul lor în felul următor: mai întâi îi astupa găurile şi îl umplea cu lapte. Însoţit de doi câini negri şi gol puşcă, îngropa fluierul la nouă hotare, având grijă să ţină tot timpul mâinile la spate. Lua fluierul de acolo după trei zile, în aceleaşi condiţii. Nici la dus şi nici la întos nu avea voie să privească în urmă. Acasă, fluierul era pus sub pernă. Peste noapte, Ielele veneau şi îl întrebau de trei ori: ce ne dai, ce ne dai, ce ne dai? Tânărul trebuia să răspundă a treia oară că le dă degetul mic de la mâna stângă. Apoi, trei zile trebuia să uite de fluier. Dacă făcea întocmai, devenea cântăreţ renumit.
Cine vorbeşte cu Zânele îşi pierde darul vorbirii. Ele schilodesc, orbesc, surzesc, pocesc oamenii. Poartă asupra lor obiecte ascuţite de fier cu care îi impung. Alteori fură oamenii şi îi poartă pe sus. Când se satură, îi aruncă pe la răspântii, sleiţi de putere.
Mai mult îşi fac veacul pe la fântâni, râuri, izvoare. Le place atât de mult apa încât pot fi găsite şi pe la streaşinile de casă. Locul lor preferat rămâne însă cel de la răspântii, oamenii văd cum se ridică vârtejuri de praf. Există nişte Zâne parcă mai rele decât toate, care se numesc Oarbele-Şchioapele.
Ele sunt ţinute cu o săptămână înainte de Rusalii. Norocul oamenilor este că ce trebuie să facă. Dacă le întâlnesc, evită să răspundă chemărilor lor ademenitoare. Alt noroc este că există buruieni de care Zânelor le este frică. Iată câteva: avrămeasca, odoleanul, rostopasca. Într-o publicaţie din 1874, se povesteşte cum un flăcău a întâlnit Ielele care zburau pe sus, albe şi strălucitoare, învolburând norii şi cântând:
< De n-ar fi avrămeasa, / Cărstineasa / Şi floarea albastră, / N-ar mai fi în lume cruce de nevastă / Şi toată lumea ar fi a noastră.>
După aproape 99 de ani, am avut ocazia să întâlnesc o bătrînă în Maramureş care mi-a povestit o întâmplare identică. Numai că în varianta ei Zânele cântau: < Încă de n-ar fi pe lume / Leuştean şi rostopască / Toată lumea ar fi a noastră.>
Şi mai au oamenii noroc cu descântecele, prin care îndreaptă răul făcut de Zâne. Iată unul mai aparte:
A plecat Ion
Pe cale,
Pe cărare,
Pe drumul cel mare.
Şi când dealul Cănănăului,
Sub umbra norului,
În zăpodia rugului,
În heliştea văzduhului,
Iată acolo:
Anania Santasia
Şi cu soră-sa Irodia,
Doamna Zânelor,
La un copac frunzuros,
Cu tatăl lor
Cu fraţii lor
Şi cu toate neamurile lor,
Şedea jos şi mânca,
Bea şi petrecea
Şi din revolvere da.
Şi pe cine întâlnea
Îl ologea
Ion pe acolo a trecut,
În loc a stătut,
La Dânsele s-a uitat,
Rusaliile a zis:
- Vin, Ioane de mănâncă!
El a zis:
- Nu mănânc la masa voastră
- Vin de bea un pahar de vin!
- Nu voiesc să beau din paharul vostru!
- Vin de cântă!
- Nu vin!
- Vin de joacă!
- Nu vin să joc jocul vostru!
Dar Erodia, Doamna Zânelor,
Cu toate nelămuririle ei
S-a mâniat,
Cuvânt în seamă Ion nu le-au luat
Că mare ruşine le-a făcut.
Ele s-au îmburzuluit
De jos s-au sculat
La Ion au alergat
Brânci din picioare i-au dat.
Aflăm din descântec că Zânele au tată, fraţi, surori..
Şi, în fond, ce i-au cerut lui Ion?
I-au cerut să bea, să bea, să cânte şi să joace cu ele. Cu mintea mea de orăşean, pricep că el le-a refuzat într-un mod nu prea politicos. În logica descântecului, greşeala lui a fost, probabil, că a vorbit. Dacă tăcea, poate că scăpa.
Pe lângă descântec, care trebuie să fie pronunţat de o descântătoare, există şi numeroase practici. De exemplu, omul care s-a îmbolnăvit din vânt, adică de Iele, când se simte ceva mai bine, trebuie să se ducă în locul unde l-a cuprins boala şi să sape acolo. Va găsi un cărbune. În locul cărbunelui să-şi îngroape cămaşa şi se va însănătoşi. Există şi < medicamente >, cum ar fi: fierea de corb, carnea de sobol, lacrima de viţă, măslinul nefructifer, feriga, cuibul de rândunică, cataplasmele cu frunză de nuc şi multe, foarte multe altele.
Căluşarii
Pentru modul în care se leagă Căluşarii, iată, în rezumat, o variantă.
Legământul Căluşarilor
Vătaful îşi alege oamenii dintre tinerii care joacă bine. Le propune să devină căluşari şi, cei care acceptă, îşi întăresc promisiunea dând vătafului un ban. De Ispas (Înălţarea), deci cu zece zile înainte de Rusalii, se întâlnesc intr-un loc ferit după ce au trecut mai înainte pe la nouă izvoare şi nouă hotare. În locul unde se opresc trebuie să se întretaie trei drumuri. Vătaful le leagă pe braţe panglici şi la fluierul picioarelor curele cu clopoţei. Se aşează în cerc. Invocă pe Irodioasă, patroana lor, ca să le fie în ajutor. Vătaful îi stropeşte cu apă, apoi le cere să ridice bâtele şi să le ciocnească de trei ori.
Bâtele sunt făcutte din lemn de stejar, au înălţimea unui stat de om, măciulie la capătul de sus şi ferecatură la cel de jos, care este mai subţire.
Vătaful le porunceşte să se ducă acasă fără să privească înapoi. Îi avertizează că este singurul care poate să le desfacă legământul. Le mai spune că nu trebuie să se uite să ceară ajutorul Irodiesei ori de câte ori joacă şi, mai ales, când li se dă de mâncare, să arunce sub masă o bucată pentru ea.....
Transcriu din altă variantă textul de legământ pe care trebuie să-l pronunţe căluşarii: < În numele lui Dumnezeu, sfântuţul, ne legăm jurând în credinţă către steag că vom juca în dreptate, fără supărare şi fără număr >.
Jocul căluşarilor se compune din foarte multe figuri, pe care le dictează vătaful. Ce putem înţelege noi, orăşenii, când auzim
Căluşarii joacă pe la casele oamenilor. Nu pe la toţi, la oamenii care au ce să le dea. Cei care n-au vin la gard şi se uită. Căluşarii sperie copiii cu ciocul şi îi iau la joc ca să fie sănătoşi. Dau femeilor usturoi de la brâu şi din steag. Ce primesc pe la case împart in fiecare seară frăţeşte.
Rolul lor cel mai important este acela de vindecători. Oamenii despre care se crede că au o boală provocată de Iele sunt prezentaţi căluşarilor. Tratamentul diferă de la o zonă la alta. Voi povesti în continuare o variantă.
Căluşarii vindecători
Bolnavul este pus în curte pe o pătură, întinsă cu faţa în sus şi orientat către răsărit. Căluşarii îl înconjoară. Lăutarii încep să cânte fragmente din diferite melodii, aparţinând repertoriului Căluşarilor. Bolnavul stă pe spate nemişcat. Dacă < i-au dat de boală>, la una dintre melodii mişcă din picioare ca şi când ar dansa. Muzica se opreşte. Este duminică, ceata are de mers şi la alte gospodării. Se înţeleg cu familia asupra momentului când se întorc, merg la ţintă cu melodia la care bolnavul a răspuns prin mişcări de picioare. Pun lângă bolnav o ulcică nouă plină cu apă, de toarta căreia este legat, cu fir roşu, un pui negru de găină ieşit, din ou de o zi.
Căluşarii joacă. La un moment dat, vătaful ia ulcica şi puiul şi le azvârle cât poate de sus, spre cer. Oala cade, se sparge şi-l stropeşte pe bolnav. Puiul moare.Dacă nici după ce a fost stropit cu apa din ulcică bolnavul nu se scoală din boală, este semn că nu mai e nimic de făcut.
O săptămână după Rusalii, deci într-o marţi, se face îngroparea ciocului sau spargerea căluşului. Ciocul are chiar formă de cioc (de pasăre), de cap de lup sau cap de cal şi este acoperit cu o blană de iepure. Mai tot timpul se poartă într-o desagă. Când este scos la iveală, oamenii se sperie. Acum este îngropat la loc ferit. Feciorii se despart fără să privească în urmă. Este prima oară când se despart, după atâtea zile petrecute împreună. Cât timp joacă, dorm laolaltă, uneori sub streaşina bisericii.
În jurul Rusaliilor
Ca orice sărbătoare mare, Rusaliile sunt pregătite şi urmate de alte zile <ţinute>. Toate aceste zile au, într-un fel, rol de prispă: nu poţi să intri şi să ieşi din sfinţenie aşa, direct în drum.
Sâmbăta Moşilor de Rusalii este înainte de Duminica Mare. Se face mare risipă de pomeni: cofe de apă, străchini, căni, ulcele, linguri, flori… Vecinii şi neamurile primesc de pomană farfurii cu ciorbă şi orez cu lapte sau lapte cu tăiţei. Este interzis să manânci în această dimineaţă mai înainte de-a fi dat de pomană.
Sunt locuri unde naşii trimit finilor, o dată cu pomana, câte o viţică. Cine nu dă de pomană îşi lasă morţii flămânzi, şi asta e mare păcat.
Tot înainte de Rusalii sunt Joile Verzi, Joile Grele sau Joile Păzite. Prima din serie este Joia din Săptămâna Luminată, despre care am vorbit. Joile se ţin prin respectarea a numeroase interdicţii. Vrăjitoarele nu descântă şi nici nu culeg plante de leac. În această vreme plantele sunt
Rusitorii
La şapte sau nouă zile după Rusalii se ţin Rusitorii, când se petrece despărţirea de morţi. Între Joia Mare şi Rusitori, morţii părăsesc mormintele, sufletele lor vin să petreacă alături de cei vii. Acum, înainte de plecare, li se dă ultima pomană ca să plece îmbunaţi. Primesc colaci, fragi, cireşe şi flori. Se crede că aceste pomeni frumoase sunt aşteptate cu nerăbdare încă din Joia Mare. Morţii care nu le primesc îşi umplu gura cu nisip şi cenuşă şi pleacă supăraţi. Tot acum, înainte de plecare, sufletele vin să mai stea o dată în casă. Se aşează după uşă. Oricâtă treabă ar avea, gospodina mătură şi pune pe locul acela un petec de pânză alb şi curat. Tot de Rusitori se face în unele locuri slobozirea apei. O fată din neam cară pentru ultimul mort vase pline cu apă la vecini, uneori câteva zeci de vase.
După ce se încheie sărbătoarea Rusitorilor, morţii pleacă, fiecare acolo de unde a venit, care în Rai, care în Iad.
Irina Nicolau - Ghidul sărbătorilor românești (Humanitas, 1998)
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
