Un patrimoniu deosebit de important deţinut de Muzeul Ţăranului Român este alcătuit de obiectele din ceramică.
Practicat timp de secole cu precădere în centre săteşti dintre care aproape 65 îşi continuă existenţa şi astăzi, meşteşugul olăritului este reprezentat în Muzeul Naţional al Ţăranului Român prin aproximativ 18.000 de piese. Acestea constituie una dintre cele mai importante colecţii de obiecte din ceramică (atât din punct de vedere numeric cât şi valoric) păstrată în muzeele ţării. Iniţiatorul acestui fond a fost Alexandru Tzigara Samurcaş cel care în 1906 punea bazele Muzeului de la Şosea. Inaugurată sub patronajul Regelui Carol I, instituţia a beneficiat încă de la început de sprijinul regalităţii. Interesul familiei regale în revigorarea şi sprijinirea acestui meşteşug a o făcut posibilă organizarea unor concursuri naţionale de olărie. Desfăşurate din iniţiativa Societăţii Domniţa Maria, acestea au avut loc în două ediţii, în 1908 şi 1910. Un număr semnificativ al celor mai valoroase piese rezultate în urma concursului au fost donate sau achiziţionate pentru Muzeul de la Şosea. Printre acestea se numără în primul rând cele câştigătoare, autorii lor fiind premiaţi cu diverse sume în bani (100 de lei pentru premiul I, de pildă). Ele veneau să se alăture celorlalte piese existente deja în patrimoniul muzeului, printre care se numărau şi câteva vase provenite de la Expoziţia Aniversară a celor 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I, organizată în 1906 în Parcul Carol.
Conturată deci sub auspicii favorabile colecţia de ceramică s-a îmbogăţit treptat ajungând sa numere cca. 3000 de piese în momentul instalării la conducerea instituţiei a etnografului Tancred Bănăţeanu, în 1953. Nevoiţi sa-şi restrângă activitatea pe plan expoziţional datorită mutării sediului instituţiei într-un spaţiu mai puţin propice, specialiştii muzeului s-au concentrat în următorii 25 de ani pe alte laturi ale profesiei. Având loc într-o perioadă de profunde mutaţii ale societăţii româneşti în curs de modernizare, campania de tezaurizare a unor piese cu caracter etnografic menite inevitabil dispariţiei a căpătat conotaţiile unei ample acţiuni de salvare. Pe măsură ce vechi centre ceramice tradiţionale dispăreau, neputând face faţă schimbărilor petrecute în societate, iar producţia de fabrică pătrundea treptat la sate înlocuind piesele utilizate în trecut, multe dintre aceste obiecte luau drumul muzeului în beneficiul patrimoniului cultural al ţării.
Oale folosite la vatră pentru pregătirea alimentelor, chiupuri, ploşti şi ulcioare, căni, străchini, cancee, cahle şi ţepe de casă, iată câteva categorii de vase utilizate în gospodăria ţărănească, modelate atât în satul tradiţional dar şi azi, bine reprezentate în colecţia muzeului. Ele sunt mărturia că între meşteşugul şi arta lutului, între funcţia utilitară şi decorativă a ceramicii s-a statornicit din totdeauna o relaţie indestructibilă.
Prin formă, proporţii, decor şi culoare vasele de orice tip au întrunit pe lângă rosturile practice şi virtuţi artistice decurgând din ştiinţa, inventivitatea şi imaginaţia meşterului popular, din stăpânirea tehnicilor şi a meşteşugului. Piesele incluse în această colecţie participă la decorarea interiorului, la împlinirea riturilor de trecere şi la evidenţierea ierarhiilor sociale.
În patrimoniul colecţiei sunt reprezentate obiecte din aproape 100 de centre producătoare. Alături de acestea se află si inventarul complet al unor ateliere de olar din Hunedoara şi Vâlcea, datând din secolul trecut şi care ne pot ajuta să conturăm o reprezentare complexă a acestui meşteşug. Astfel, principalele etape ale preparării lutului înainte de ardere (curăţire, dospire, frământare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de instrumentarul folosit: troaca, mezdreaua, cuţitoaia, roata pentru modelat, făchieşul, şi plotogul, cornul şi gaiţa .Nu lipseşte nici morişca de mână – râşniţa utilizată pentru măcinarea fină a oxizilor de plumb şi a nisipului sau pietrei ce intrau în compoziţia smalţului aplicat pe vase între două arderi în cuptor. Prezenţa acestui instrumentar în muzeu devine mai importantă pe zi ce trece în condiţiile în care astăzi, malaxorul tinde să înlocuiască toate acele etape pregătitoare ale modelării, la care putem adăuga şi răspândirea roţii olarului acţionată electric sau a cuptorului electric.
În colecţie sunt bine reprezentate centrele producătoare de ceramică neagră: Marginea (Suceava), Dăneşti, Mădăraş (Harghita), Poiana Deleni şi Tansa (Iaşi), Şimian (Mehedinţi), ş.a. Elementul comun îl reprezintă în cazul acestora arderea vaselor o singură dată, în condiţiile absenţei oxigenului acestea căpătând o culoare neagră, metalizată.
Din gama largă de vase modelate aici menţionăm: oale pentru sarmale, oale pentru prins lapte, oale pentru fiert magiunul, cratiţe sau vase pentru friptură, forme pentru cozonac, ulcioare de diferite mărimi pentru apă. Ornamentarea este destul de sumară, producţia fiind axată în special pe vasele de folosinţă casnică.
Un loc important în colecţia ceramică îl au obiectele din Săcel (Maramureş), singurul centru din ţară în care vasele roşii nesmălţuite se mai lustruiesc cu piatra (asemenea ceramicii negre). Dacă prin ornamentică şi forme acest centru aminteşte de ceramica dacică, prin instalaţia de ars el se leagă de tradiţia cuptoarelor romane. Ceramica de Săcel s-a produs într-o multitudine de forme: ulcioare, oale pentru lapte, ulcele pentru Moşi, strecurători cu trei picioare, blide mari. Acestea erau lustruite cu piatra efectul decorativ fiind dat de vărgile în zig-zag şi liniile vălurite, de culoarea brun deschis pictate cu pensula.
Dintre numeroasele categorii de piese lucrate pe Valea Crişului menţionăm: olurile, asemănătoare anticelor amfore, canta cu „gură cu ciur” pentru a nu lăsa impurităţile să pătrundă în vas, blidele şi castroanele mari, recipientele pentru păstrarea grânelor precum şi cahlele nesmălţuite pentru sobe decorate cu motive vegetale.
Alte centre producătoare de ceramică nesmălţuită, prezente în colecţia muzeului sunt cele de la: Găleşoaia (Dâmboviţa), Curtea de Argeş, Calvini (Buzău), ş.a.m.d.
Ceramica smălţuită este reprezentată în patrimoniul colecţiei prin produsele unui mare număr de centre ceramice.
În acest context se înscrie şi ceramica zgrafitată, de tradiţie bizantină, ce se modela în Bucovina în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, cunoscută în literatura de specialitate sub numele de „ceramică de Kuty”, după vestitul centru galiţian înfiinţat de olarii armeni veniţi din Moldova. Castroanele, ulcioarele, blidele, cănile dar şi cahlele confecţionate în centrele bucovinene de către meşterii huţuli evidenţiindu-se atât prin decorul incizat cât şi prin tehnică (champeléve).
În ultimul secol acest tip de ceramică este produs în vechiul centru de la Rădăuţi. Rolul precumpănitor în repunerea în circuit a pieselor de acest tip i-a revenit familiei de olari Colibaba (în special, inegalabilului Constantin Colibaba), în prima jumătate a secolului al XX- lea.
La loc de cinste în patrimoniul muzeului se află vase de diferite forme şi funcţionalităţi provenite din unul dintre cele mai vestite centre de ceramică smălţuită. Având o existenţă neîntreruptă de câteva secole, centrul de la Vama, Oaş cunoaşte şi astăzi o înflorire deosebită. Conform tradiţiei, meşteşugul ar fi fost adus în zonă de olarii slovaci şi preluat de către români şi unguri, care l-au continuat punându-şi amprenta specifică. Ceramica lucrată aici era destinată deopotrivă ornamentării interiorului, dar şi uzului zilnic: farfurii, ulcele pentru lapte, oale mari pentru gătit, hârgău pentru dus mâncarea la câmp, blide, oale drepte pentru fiert imitând producţia de fabrică, dar şi oluri de nănaş cu statut aparte.
Aceste ulcioare albe cu formă specifică (corp extrem de bombat, legat direct de gura trilobată) constituie un element esenţial al unui obicei străvechi ce reglementa relaţiile dintre tineri şi părinţii lor spirituali, naşii. Finii erau obligaţi conform tradiţiei să dăruiască anual, de Paşte, câte un astfel de ol naşilor de cununie. Atârnate apoi de grinda casei naşului, vasele vesteau trecătorilor câte perechi de fini cununase familia respectivă.
O gamă largă de piese confecţionate la Horezu întregeşte colecţia, completând tabloul formelor, al tehnicilor şi al motivelor decorative întrebuinţate de meşterii olari. Apărut spre sfârşitul sec. al XVIII-lea, centrul, specializat iniţial în confecţionarea străchinilor şi a taierelor şi-a diversificat producţia prin introducerea mai târzie a căniţelor, ulcioarelor, a ghivecelor pentru flori şi a borcanelor de untură. Piese elegante reflectând pe alocuri influenţe orientale, vasele de Horezu, nu de puţine ori, au fost destinate uzului familiilor boiereşti. Axat pe producţia de ceramică smălţuită, centrul a cunoscut o binemeritată celebritate datorită în special, farfuriilor ornamentate cu un decor obţinut prin jirăvire cu instrumente ca gaiţa sau cornul. În această tehnică, vasele erau „înflorite” cu motive „penate” sau „în lacrimă” de o mare fineţe, asemănătoare unei pânze de păianjen. Pentru a le realiza meşterul desena pe farfuria uscată, o serie de linii colorate cu cornul din care picura încet vopseaua, după care, utilizând amintita gaiţă (o pensulă subţire din fire de porc) se intervenea deplasându-se puţin culoarea încă umedă fără a rupe firul desenului. Grupat de regulă în cercuri concentrice pe marginile farfuriei, decorul jirăvit înconjura un motiv central: peşte, soare, cocoş, spirală, biserică. Alte ornamente larg utilizate la Horezu erau cele vegetale (brad, trifoi, vrejuri), sau geometrice (zig-zag, puncte, linii). Pentru modelele mai complicate se utiliza chiar tiparul din carton cu ajutorul căruia se trăgeau contururile în creion. Pe fondul alb, rareori verde (mai ales la piesele vechi), ornamentele cafenii, roşii sau verzi conturau imagini de o armonie cromatică şi decorativă aparte
Din colecţia Muzeului nu lipsesc nici piesele de provenienţă habană de o mare valoare artistică şi documentară. Cel mai important dintre acestea este un vas de breaslă ce a aparţinut colecţionarului Virgil Demetrescu Duval, datat 1632 reprezentând cel mai vechi obiect ceramic aflat în colecţia muzeului. De altfel, era o practică destul de uzuală ca reprezentanţi ai diverselor bresle să-i contacteze pe olarii habani pentru a le comanda vase de diferite forme, cu însemnele breslei respective ca marcă de identitate. Sectă anabaptistă prigonită de Habsburgi, habanii, după o şedere de circa un secol în Polonia s-au refugiat în Transilvania, unde s-au aşezat între 1621 şi 1623. Stabilirea acestora la Vinţu de Jos a constituit o cotitură în istoria şi economia zonei, impulsionând dezvoltarea olăritului deoarece ei produceau deja o faianţă de lux, influenţată de cea de Delft. La realizarea acesteia utilizau reţete proprii, una dintre acestea fiind prepararea smalţului opac din cositor. Din Vinţu de Jos ceramica zgrafitată pe fond albastru de cobalt se răspândeşte în alte centre secundare. Pe lângă faptul că au îmbogăţit repertoriul ornamental şi morfologic, habanii au conferit în acelaşi timp obiectului ceramic o nouă funcţie, aceea de element decorativ de interior.
Şi, ca urmare a acestor impulsuri, în sec. al XVIII-lea, ceramica săsească atinge punctul său culminant, atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ. Spectaculoasa înflorire a acestui meşteşug se poate urmări prin evoluţia centrelor ceramice săseşti ca Saschiz, Chirpăr, Drăuşeni, în sec. al XVIII-lea.
O notă aparte în contextul ceramicii săseşti amintite este dată de cahlele, cănile şi ulcioarele de Chirpăr cu pântecul sferic, gâtul lung şi drept, forme de evidentă influenţă orientală. Motivele decorative, supuse aceloraşi influenţe orientale, îmbracă formele unor palmete, inimi şi flori fantastice conturate cu albastru. Acestora li se adaugă brâie orizontale în relief, vopsite cu galben.
Centrele săseşti amintite cărora li se adaugă şi cel de la Bistriţa, având ca element caracteristic utilizarea decorului zgrafitat de tradiţie bizantină, în combinaţii de verde şi galben pe fond alb sau albastru, au fost şi producătoare de cahle. În colecţia muzeului se află peste 800 astfel de piese, din cele mai variate centre şi epoci, un segment important constituindu-l plăcile de sobă smălţuite produse la Bistriţa (dreptunghiulare şi de mici dimensiuni).
În paralel cu ceramica produsă în centrele săseşti există şi o producţie de ceramică maghiară. Numeroase cancee şi farfurii de faianţă realizate în maniera autohtonă dar “de tip Gyor”, decorate pe fond alb cu motive specifice (mai ales florale şi vegetale), se află în colecţia muzeului. Nu lipsesc de aici nici canceele ajurate, inspirate din modelul venit din Ungaria, dar produse local în centrele urbane de la Cluj sau Gherla.
Nu putem încheia prezentarea colecţiei fără a menţiona ulcioarele de nuntă care reprezintă producţia a 15 centre ceramice, dintre care se detaşează cele de la Oboga şi Româna (Olt), Curtea de Argeş (Argeş). Create în majoritatea cazurilor cu un secol în urmă pentru cel mai important moment din viaţa omului, cel al întemeierii unei familii, ulcioarele de nuntă poartă amprenta unei simbolistici arhaice.
Gama simbolurilor invocate în sprijinul tinerilor căsătoriţi era completată cu stilizări ale broaştei, şarpelui, berbecului, cocoşului, calului, vulturului dar şi a unor ornamente vegetale (buchetul, vrejul cu flori). Atribut al divinităţii, nici crucea nu a fost omisă din acest ansamblu de simboluri benefice. Accentuând ideea de uniune a însurăţeilor, ulcioarele provenite din centrele de la Româna şi Oboga se prezintă adesea sub forma unor siluete androgine contopind trăsăturile masculine şi cele feminine.
Unul din puţinele elemente de arhitectură tradiţională confecţionate în centrele ceramice îl constituie boldurile de casă. Reprezentate în colecţie prin piese realizate la Vâlsăneşti (Argeş), Calvini şi Mânzăleşti (Buzău) sau Tansa (Iaşi), acestea datează în principal din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Începând de atunci ele au înlocuit, în timp, pe anumite arii din Oltenia, Moldova şi Muntenia ţepele confecţionate din lemn, în jurul cărora se adunau căpriorii mari ai acoperişurilor. Dincolo însă, de rolul lor practic, de protecţie împotriva infiltrării apei, boldurile aveau şi rol decorativ, iar în funcţie de motivele ornamentale şi cu rol de protecţie pentru casă şi familie de posibilele intruziuni ale unor forţe malefice, ceea ce explică varietatea formelor şi motivelor ornamentale ce caracterizează aceste piese..
Nu putem încheia prezentarea colecţiei fără a menţiona un segment aparte al ei alcătuit din obiecte aparent minore, jucăriile şi miniaturile de lut. Cele peste 700 de piese sunt reprezentative pentru producţia de acest gen realizată în centre ca: Vlădeşti (Vâlcea), Pisc (Ilfov), Oboga (Olt) la sfârşitul sec. al XIX-lea Alături de fluericele cu caracter antropomorf sau zoomorf se află în această colecţie o serie de miniaturi după vase de uz gospodăresc: căniţe, oale, ulcioare, coşuleţe inspirate din instrumentarul bucătăriei tradiţionale din Baia Sprie şi Baia Mare, modelate în prima jumătate a sec. al XX-lea.
Practicat timp de secole cu precădere în centre săteşti dintre care aproape 65 îşi continuă existenţa şi astăzi, meşteşugul olăritului este reprezentat în Muzeul Naţional al Ţăranului Român prin aproximativ 18.000 de piese. Acestea constituie una dintre cele mai importante colecţii de obiecte din ceramică (atât din punct de vedere numeric cât şi valoric) păstrată în muzeele ţării. Iniţiatorul acestui fond a fost Alexandru Tzigara Samurcaş cel care în 1906 punea bazele Muzeului de la Şosea. Inaugurată sub patronajul Regelui Carol I, instituţia a beneficiat încă de la început de sprijinul regalităţii. Interesul familiei regale în revigorarea şi sprijinirea acestui meşteşug a o făcut posibilă organizarea unor concursuri naţionale de olărie. Desfăşurate din iniţiativa Societăţii Domniţa Maria, acestea au avut loc în două ediţii, în 1908 şi 1910. Un număr semnificativ al celor mai valoroase piese rezultate în urma concursului au fost donate sau achiziţionate pentru Muzeul de la Şosea. Printre acestea se numără în primul rând cele câştigătoare, autorii lor fiind premiaţi cu diverse sume în bani (100 de lei pentru premiul I, de pildă). Ele veneau să se alăture celorlalte piese existente deja în patrimoniul muzeului, printre care se numărau şi câteva vase provenite de la Expoziţia Aniversară a celor 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I, organizată în 1906 în Parcul Carol.
Conturată deci sub auspicii favorabile colecţia de ceramică s-a îmbogăţit treptat ajungând sa numere cca. 3000 de piese în momentul instalării la conducerea instituţiei a etnografului Tancred Bănăţeanu, în 1953. Nevoiţi sa-şi restrângă activitatea pe plan expoziţional datorită mutării sediului instituţiei într-un spaţiu mai puţin propice, specialiştii muzeului s-au concentrat în următorii 25 de ani pe alte laturi ale profesiei. Având loc într-o perioadă de profunde mutaţii ale societăţii româneşti în curs de modernizare, campania de tezaurizare a unor piese cu caracter etnografic menite inevitabil dispariţiei a căpătat conotaţiile unei ample acţiuni de salvare. Pe măsură ce vechi centre ceramice tradiţionale dispăreau, neputând face faţă schimbărilor petrecute în societate, iar producţia de fabrică pătrundea treptat la sate înlocuind piesele utilizate în trecut, multe dintre aceste obiecte luau drumul muzeului în beneficiul patrimoniului cultural al ţării.
Oale folosite la vatră pentru pregătirea alimentelor, chiupuri, ploşti şi ulcioare, căni, străchini, cancee, cahle şi ţepe de casă, iată câteva categorii de vase utilizate în gospodăria ţărănească, modelate atât în satul tradiţional dar şi azi, bine reprezentate în colecţia muzeului. Ele sunt mărturia că între meşteşugul şi arta lutului, între funcţia utilitară şi decorativă a ceramicii s-a statornicit din totdeauna o relaţie indestructibilă.
Prin formă, proporţii, decor şi culoare vasele de orice tip au întrunit pe lângă rosturile practice şi virtuţi artistice decurgând din ştiinţa, inventivitatea şi imaginaţia meşterului popular, din stăpânirea tehnicilor şi a meşteşugului. Piesele incluse în această colecţie participă la decorarea interiorului, la împlinirea riturilor de trecere şi la evidenţierea ierarhiilor sociale.
În patrimoniul colecţiei sunt reprezentate obiecte din aproape 100 de centre producătoare. Alături de acestea se află si inventarul complet al unor ateliere de olar din Hunedoara şi Vâlcea, datând din secolul trecut şi care ne pot ajuta să conturăm o reprezentare complexă a acestui meşteşug. Astfel, principalele etape ale preparării lutului înainte de ardere (curăţire, dospire, frământare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de instrumentarul folosit: troaca, mezdreaua, cuţitoaia, roata pentru modelat, făchieşul, şi plotogul, cornul şi gaiţa .Nu lipseşte nici morişca de mână – râşniţa utilizată pentru măcinarea fină a oxizilor de plumb şi a nisipului sau pietrei ce intrau în compoziţia smalţului aplicat pe vase între două arderi în cuptor. Prezenţa acestui instrumentar în muzeu devine mai importantă pe zi ce trece în condiţiile în care astăzi, malaxorul tinde să înlocuiască toate acele etape pregătitoare ale modelării, la care putem adăuga şi răspândirea roţii olarului acţionată electric sau a cuptorului electric.
În colecţie sunt bine reprezentate centrele producătoare de ceramică neagră: Marginea (Suceava), Dăneşti, Mădăraş (Harghita), Poiana Deleni şi Tansa (Iaşi), Şimian (Mehedinţi), ş.a. Elementul comun îl reprezintă în cazul acestora arderea vaselor o singură dată, în condiţiile absenţei oxigenului acestea căpătând o culoare neagră, metalizată.
Din gama largă de vase modelate aici menţionăm: oale pentru sarmale, oale pentru prins lapte, oale pentru fiert magiunul, cratiţe sau vase pentru friptură, forme pentru cozonac, ulcioare de diferite mărimi pentru apă. Ornamentarea este destul de sumară, producţia fiind axată în special pe vasele de folosinţă casnică.
Un loc important în colecţia ceramică îl au obiectele din Săcel (Maramureş), singurul centru din ţară în care vasele roşii nesmălţuite se mai lustruiesc cu piatra (asemenea ceramicii negre). Dacă prin ornamentică şi forme acest centru aminteşte de ceramica dacică, prin instalaţia de ars el se leagă de tradiţia cuptoarelor romane. Ceramica de Săcel s-a produs într-o multitudine de forme: ulcioare, oale pentru lapte, ulcele pentru Moşi, strecurători cu trei picioare, blide mari. Acestea erau lustruite cu piatra efectul decorativ fiind dat de vărgile în zig-zag şi liniile vălurite, de culoarea brun deschis pictate cu pensula.
Dintre numeroasele categorii de piese lucrate pe Valea Crişului menţionăm: olurile, asemănătoare anticelor amfore, canta cu „gură cu ciur” pentru a nu lăsa impurităţile să pătrundă în vas, blidele şi castroanele mari, recipientele pentru păstrarea grânelor precum şi cahlele nesmălţuite pentru sobe decorate cu motive vegetale.
Alte centre producătoare de ceramică nesmălţuită, prezente în colecţia muzeului sunt cele de la: Găleşoaia (Dâmboviţa), Curtea de Argeş, Calvini (Buzău), ş.a.m.d.
Ceramica smălţuită este reprezentată în patrimoniul colecţiei prin produsele unui mare număr de centre ceramice.
În acest context se înscrie şi ceramica zgrafitată, de tradiţie bizantină, ce se modela în Bucovina în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, cunoscută în literatura de specialitate sub numele de „ceramică de Kuty”, după vestitul centru galiţian înfiinţat de olarii armeni veniţi din Moldova. Castroanele, ulcioarele, blidele, cănile dar şi cahlele confecţionate în centrele bucovinene de către meşterii huţuli evidenţiindu-se atât prin decorul incizat cât şi prin tehnică (champeléve).
În ultimul secol acest tip de ceramică este produs în vechiul centru de la Rădăuţi. Rolul precumpănitor în repunerea în circuit a pieselor de acest tip i-a revenit familiei de olari Colibaba (în special, inegalabilului Constantin Colibaba), în prima jumătate a secolului al XX- lea.
La loc de cinste în patrimoniul muzeului se află vase de diferite forme şi funcţionalităţi provenite din unul dintre cele mai vestite centre de ceramică smălţuită. Având o existenţă neîntreruptă de câteva secole, centrul de la Vama, Oaş cunoaşte şi astăzi o înflorire deosebită. Conform tradiţiei, meşteşugul ar fi fost adus în zonă de olarii slovaci şi preluat de către români şi unguri, care l-au continuat punându-şi amprenta specifică. Ceramica lucrată aici era destinată deopotrivă ornamentării interiorului, dar şi uzului zilnic: farfurii, ulcele pentru lapte, oale mari pentru gătit, hârgău pentru dus mâncarea la câmp, blide, oale drepte pentru fiert imitând producţia de fabrică, dar şi oluri de nănaş cu statut aparte.
Aceste ulcioare albe cu formă specifică (corp extrem de bombat, legat direct de gura trilobată) constituie un element esenţial al unui obicei străvechi ce reglementa relaţiile dintre tineri şi părinţii lor spirituali, naşii. Finii erau obligaţi conform tradiţiei să dăruiască anual, de Paşte, câte un astfel de ol naşilor de cununie. Atârnate apoi de grinda casei naşului, vasele vesteau trecătorilor câte perechi de fini cununase familia respectivă.
O gamă largă de piese confecţionate la Horezu întregeşte colecţia, completând tabloul formelor, al tehnicilor şi al motivelor decorative întrebuinţate de meşterii olari. Apărut spre sfârşitul sec. al XVIII-lea, centrul, specializat iniţial în confecţionarea străchinilor şi a taierelor şi-a diversificat producţia prin introducerea mai târzie a căniţelor, ulcioarelor, a ghivecelor pentru flori şi a borcanelor de untură. Piese elegante reflectând pe alocuri influenţe orientale, vasele de Horezu, nu de puţine ori, au fost destinate uzului familiilor boiereşti. Axat pe producţia de ceramică smălţuită, centrul a cunoscut o binemeritată celebritate datorită în special, farfuriilor ornamentate cu un decor obţinut prin jirăvire cu instrumente ca gaiţa sau cornul. În această tehnică, vasele erau „înflorite” cu motive „penate” sau „în lacrimă” de o mare fineţe, asemănătoare unei pânze de păianjen. Pentru a le realiza meşterul desena pe farfuria uscată, o serie de linii colorate cu cornul din care picura încet vopseaua, după care, utilizând amintita gaiţă (o pensulă subţire din fire de porc) se intervenea deplasându-se puţin culoarea încă umedă fără a rupe firul desenului. Grupat de regulă în cercuri concentrice pe marginile farfuriei, decorul jirăvit înconjura un motiv central: peşte, soare, cocoş, spirală, biserică. Alte ornamente larg utilizate la Horezu erau cele vegetale (brad, trifoi, vrejuri), sau geometrice (zig-zag, puncte, linii). Pentru modelele mai complicate se utiliza chiar tiparul din carton cu ajutorul căruia se trăgeau contururile în creion. Pe fondul alb, rareori verde (mai ales la piesele vechi), ornamentele cafenii, roşii sau verzi conturau imagini de o armonie cromatică şi decorativă aparte
Din colecţia Muzeului nu lipsesc nici piesele de provenienţă habană de o mare valoare artistică şi documentară. Cel mai important dintre acestea este un vas de breaslă ce a aparţinut colecţionarului Virgil Demetrescu Duval, datat 1632 reprezentând cel mai vechi obiect ceramic aflat în colecţia muzeului. De altfel, era o practică destul de uzuală ca reprezentanţi ai diverselor bresle să-i contacteze pe olarii habani pentru a le comanda vase de diferite forme, cu însemnele breslei respective ca marcă de identitate. Sectă anabaptistă prigonită de Habsburgi, habanii, după o şedere de circa un secol în Polonia s-au refugiat în Transilvania, unde s-au aşezat între 1621 şi 1623. Stabilirea acestora la Vinţu de Jos a constituit o cotitură în istoria şi economia zonei, impulsionând dezvoltarea olăritului deoarece ei produceau deja o faianţă de lux, influenţată de cea de Delft. La realizarea acesteia utilizau reţete proprii, una dintre acestea fiind prepararea smalţului opac din cositor. Din Vinţu de Jos ceramica zgrafitată pe fond albastru de cobalt se răspândeşte în alte centre secundare. Pe lângă faptul că au îmbogăţit repertoriul ornamental şi morfologic, habanii au conferit în acelaşi timp obiectului ceramic o nouă funcţie, aceea de element decorativ de interior.
Şi, ca urmare a acestor impulsuri, în sec. al XVIII-lea, ceramica săsească atinge punctul său culminant, atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ. Spectaculoasa înflorire a acestui meşteşug se poate urmări prin evoluţia centrelor ceramice săseşti ca Saschiz, Chirpăr, Drăuşeni, în sec. al XVIII-lea.
O notă aparte în contextul ceramicii săseşti amintite este dată de cahlele, cănile şi ulcioarele de Chirpăr cu pântecul sferic, gâtul lung şi drept, forme de evidentă influenţă orientală. Motivele decorative, supuse aceloraşi influenţe orientale, îmbracă formele unor palmete, inimi şi flori fantastice conturate cu albastru. Acestora li se adaugă brâie orizontale în relief, vopsite cu galben.
Centrele săseşti amintite cărora li se adaugă şi cel de la Bistriţa, având ca element caracteristic utilizarea decorului zgrafitat de tradiţie bizantină, în combinaţii de verde şi galben pe fond alb sau albastru, au fost şi producătoare de cahle. În colecţia muzeului se află peste 800 astfel de piese, din cele mai variate centre şi epoci, un segment important constituindu-l plăcile de sobă smălţuite produse la Bistriţa (dreptunghiulare şi de mici dimensiuni).
În paralel cu ceramica produsă în centrele săseşti există şi o producţie de ceramică maghiară. Numeroase cancee şi farfurii de faianţă realizate în maniera autohtonă dar “de tip Gyor”, decorate pe fond alb cu motive specifice (mai ales florale şi vegetale), se află în colecţia muzeului. Nu lipsesc de aici nici canceele ajurate, inspirate din modelul venit din Ungaria, dar produse local în centrele urbane de la Cluj sau Gherla.
Nu putem încheia prezentarea colecţiei fără a menţiona ulcioarele de nuntă care reprezintă producţia a 15 centre ceramice, dintre care se detaşează cele de la Oboga şi Româna (Olt), Curtea de Argeş (Argeş). Create în majoritatea cazurilor cu un secol în urmă pentru cel mai important moment din viaţa omului, cel al întemeierii unei familii, ulcioarele de nuntă poartă amprenta unei simbolistici arhaice.
Gama simbolurilor invocate în sprijinul tinerilor căsătoriţi era completată cu stilizări ale broaştei, şarpelui, berbecului, cocoşului, calului, vulturului dar şi a unor ornamente vegetale (buchetul, vrejul cu flori). Atribut al divinităţii, nici crucea nu a fost omisă din acest ansamblu de simboluri benefice. Accentuând ideea de uniune a însurăţeilor, ulcioarele provenite din centrele de la Româna şi Oboga se prezintă adesea sub forma unor siluete androgine contopind trăsăturile masculine şi cele feminine.
Unul din puţinele elemente de arhitectură tradiţională confecţionate în centrele ceramice îl constituie boldurile de casă. Reprezentate în colecţie prin piese realizate la Vâlsăneşti (Argeş), Calvini şi Mânzăleşti (Buzău) sau Tansa (Iaşi), acestea datează în principal din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Începând de atunci ele au înlocuit, în timp, pe anumite arii din Oltenia, Moldova şi Muntenia ţepele confecţionate din lemn, în jurul cărora se adunau căpriorii mari ai acoperişurilor. Dincolo însă, de rolul lor practic, de protecţie împotriva infiltrării apei, boldurile aveau şi rol decorativ, iar în funcţie de motivele ornamentale şi cu rol de protecţie pentru casă şi familie de posibilele intruziuni ale unor forţe malefice, ceea ce explică varietatea formelor şi motivelor ornamentale ce caracterizează aceste piese..
Nu putem încheia prezentarea colecţiei fără a menţiona un segment aparte al ei alcătuit din obiecte aparent minore, jucăriile şi miniaturile de lut. Cele peste 700 de piese sunt reprezentative pentru producţia de acest gen realizată în centre ca: Vlădeşti (Vâlcea), Pisc (Ilfov), Oboga (Olt) la sfârşitul sec. al XIX-lea Alături de fluericele cu caracter antropomorf sau zoomorf se află în această colecţie o serie de miniaturi după vase de uz gospodăresc: căniţe, oale, ulcioare, coşuleţe inspirate din instrumentarul bucătăriei tradiţionale din Baia Sprie şi Baia Mare, modelate în prima jumătate a sec. al XX-lea.
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
