Lila Passima, 2009, 96 p.
Catalog de expoziție care valorifică prin imagine obiectele de patrimoniu și de colecție și obiectul anonim pe care proprietarul îl învestește cu valoare și îl transformă în obiect susceptibil de a fi muzeificat.
„În pânză ești învelit la naștere și la botez, pânza te acoperă la moarte înaintea pământului. Țesătura conține semnul și sensul crucii. Urzeala și băteala se întretaie și se suprapun ca atunci când „două bețe se fac cruce. ” Accesoriu, recipient – poartă mâncarea și lucrurile, învelește pâinea și cozonacii, pusă la icoană ține sufletul curat. Mireasa își acoperă fecioria, văduva durerea. Și pentru unele și pentru altele timpul întrețese frumusețe și tristețe.
Scutec, năframă, scoarță, ștergar, haină sau giulgiu, țesătura este a doua noastră piele, cu grosimi și subțirimi diferite, aspră sau moale, grea sau ușoară. Este fină ca o adiere (aduceți-vă aminte de iile și maramele din borangic), transparentă și translucidă, dură și opacă atunci când oprește ploaia și vântul, frigul și soarele.
Când devine semn abstract, materie compozită, își pierde sufletul și devine suport, rețea, informație/ layer pentru decriptarea structurii.
Între materia caldă, frământată de mână și fibra înseriată de computer, între fire de urzit și gânduri de mestecat, privirile noastre desenează plimbări prin istorii țesute.” (p. 9)
Pe măsură ce lumea arhaică, paradisul pierdut, este înlocuită de cea a tehnologiei industriale, urma lăsată de gestul mâinii și neregularitățile materiei dispar. Odată cu începutul secolului al XX-lea, arta țărănească este considerată artă națională, expusă și păstrată în muzee. În rândurile aristocrației se răspândește moda obiectului țărănesc ca accesoriu vestimentar și ca obiect decorativ. Mai târziu, în timpul primelor decenii de comunism, impactul violent pe care îl are colectivizarea asupra satului românesc se face simțit din plin și în arta țărănească. Sunt desființate atelierele mânăstirești, locul lor fiind luat de atelierele cooperatiste de stat. Unicitatea și originalitatea obiectului făurit de țărani dispar sub tăvălugul uniformizării și al serializării, care simplifică și standardizează motivele și semnele tradiționale ale țesăturilor. Apare artizanatul proletar, producător de kitsch siropos, un hibrid fără valoare ca formă și conținut, rod al ignoranței și al lipsei de gust care vin să ia locul rafinamentului, complexității, nuanțelor și armoniei cromatice, expresivității desenului, proporției dintre motive și suprafața ansamblului, eleganței întregii compoziții.
După decembrie ’89 are loc, în ce privește țesăturile, o întoarcere la trecut, la un trecut recuperabil însă numai în parte, asupra căruia s-a intervenit mult. Obiectul tradițional, în noua lui ipostază de lucrare de artă artizanală, decorează astăzi spații compozite, locuințe urbane în care se amestecă autenticul, rusticul, folclorul post-comunist și obiectul decorativ de galerie de oraș. Cartea de față pune în dialog civilizația țărănească, inepuizabilă artistic, trecutul recent și prezentul supus unei schimbări continue și brutale.
„Apariția obiectului în lumea tradițională seamănă mai mult cu o naștere. Obiectul conține zgomotul naturii, nu pe cel al mașinii. El reflectă întregul, lumea în toată amploarea ei, e trăit, e simțit, e ieșit din nevoie adevărată și dragoste. Obiectul tradițional este un obiect puternic prin adecvarea perfectă a aspectului la scop.” (Horia Bernea, p. 14)
Catalogul cuprinde, pe lângă imaginile cu țesături, cusături și alte obiecte țărănești, și gânduri despre interiorul țărănesc, despre tehnici și vopseli vechi, despre universul de imagini și semne al țesăturilor, un cântec de mireasă, un altul legat de practicile magice, modele de cusături, descrieri ale unora dintre obiectele reprezentate și alte câteva texte.