Irina Nicolau, 1999, 24 p.
Broșura, reeditare din 1999 a unei cărţi bibliofile apărute în 1993, evocă personalitatea și opera unui țăran transilvănean autodidact din secolul al XIX-lea (călugăr, imnograf, imnolog, caligraf, copist bisericesc, miniaturist, poet și misionar), într-un interviu cu urmașul celui care l-a descoperit, Onisifor Ghibu.
„Puțini se mai miră de faptul că în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea – în plină biruință a tiparului – un călugăr-țăran migălește cărți scrise și pictate de mână.
Crîsnicul din Săliște ne-a lăsat un semn anacronic, scris, al vieții lui exemplare. Inexplicabil! Doar dacă nu cumva amândouă au fost dictate de un gând neomenesc...
Mare ești, Doamne, și minunate sunt înfăptuirile gândurilor tale!”
Primele întrebări și răspunsuri alcătuiesc o scurtă biografie a lui Onisifor Ghibu, cel care a descoperit în căutările sale prin casele țăranilor din Săliște manuscrisul „Stihos adică Viers” al lui Picu Pătruț, precum și amănuntele legate de viața artistului. Onisifor Ghibu a crescut în mediul sănătos, sobru, al casei unor țărani care erau „Vara agricultori, iar iarna cojocari.” A mers la școală la Sibiu și la Brașov, apoi a studiat teologia pentru a deveni preot în satul natal, ceea ce i-a atras simpatia și încrederea consătenilor, care i-au împrumutat sau chiar dăruit manuscrisele lui Picu. El le-a dăruit la rândul său celor două surori Moraru, zugrăvițe în Săliște, fiicele pictorului de biserici Ioan Moraru. Una dintre ele, Elisabeta, căreia i se spunea Lița Veta, cunoștea versuri și cântece compuse de Picu pe care le învățase chiar de la el și le transmitea mai departe celor mai tineri.
După descoperirea manuscriselor, Onisifor Ghibu a publicat în „Telegraful Român” un serial de patru articole cu titlul „Scriitorul-ascet Picu Procopie Pătruț din Săliște”, relatând cum Picu cerșea în fiecare zi la târg pentru bătrâni, bolnavi, văduve și orfani, cum seară de seară se adunau în cămăruța lui Picu săteni doritori să asculte și să cânte despre viața sfântului sărbătorit în acea zi, cum lui Picu îi plăcea să citească și să compună în mijlocul naturii. A intrat de mic ajutor de paracliser, s-a familiarizat cu cărțile de cult și cu gravurile din ele, nu numai cu cele găsite în biserică, ci și cu acelea ale sătenilor. Oierii care umblau prin Țara Românească, Moldova și Dobrogea îi aduceau cărți ale autorilor români de seamă, dar și ale multor autori străini traduși în română. Trăia evenimentele biblice cu toată ființa lui, nu doar le studia. A fost și învățător suplinitor iar apoi s-a călugărit, rămânând să trăiască însă în sat. Prin opera sa și prin exemplul propriei vieți a inculcat valorile creștine unui număr mare de tineri care au devenit personalități de seamă ale culturii române.
Primele încercări de a elabora o monografie despre Picu Pătruț datează de prin 1928 și aparțin lui Onisifor Ghibu și lui Ion Bianu, în colaborare. Acestea nu s-au realizat, fiind urmate de altele, tot ale lui Ghibu, dar în colaborare cu N. Cartojan. Nici acestea nu s-au concretizat însă, din cauza morții lui Cartojan și a persecuției declanșate împotriva lui Onisifor Ghibu de către regimul comunist. Au urmat și alte încercări de a publica o lucrare vastă despre opera lui Picu, care au eșuat din pricina vremurilor tulburi și neprielnice culturii, cu atât mai mult celei cu caracter religios. Urmând linia sinuoasă a vicisitudinilor istoriei, soarta acestei opere a fost când aceea de amânare sine die de către autorități, când de respingere de-a dreptul.
În 1965, Paul Anghel, unul dintre cei mai de seamă reporteri ai ziarului „Scânteia”, reușește să publice un studiu în revista craioveană „Ramuri”, într-un număr ilustrat în întregime cu miniaturi din Picu Pătruț, prezentându-l și pe el și pe Onisifor Ghibu. Octavian Ghibu, fiul lui Onisifor, a continuat strădania părintelui său, arătând manuscrisele tot mai multor personalități culturale și făcându-l cunoscut pe artistul-țăran pe această cale. Autoritățile comuniste au zădărnicit însă orice încercare de a publica această creație originală, deranjate profund de tot ce avea ea mai frumos și mai adânc într-însa: credința în Dumnezeu și legătura permanentă, indisolubilă cu El.
Stoc epuizat