Bernard Lortat-Jacob, 2015, 144 p.
Volum de ficţiune etnomuzicologică şi totodată un ghid practic de iniţiere în antropologia muzicii, cu referiri importante la muzica din Ţara Oaşului.
O comunitate de indieni americani (mutaleros), plasați în timp cândva la sfârșitul secolului al XX-lea, fac obiectul studiilor unui etnomuzicolog francez care analizează muzicile rurale ale epocii noastre, așa cum le-a întâlnit el în cercetările din Franța, Maroc, Sardinia, România și alte țări balcanice.
„Una din caracteristicile unui gringo este aceea că pune întrebări. E o artă dificilă, de vreme ce muzica este o practică care nu se comentează iar cântul o activitate non-reflexivă. A pune întrebări înseamnă de altfel a opera o reducere a câmpului cunoașterii, fiindcă răspunsurile conduc invariabil fie la ceva dinainte cunoscut, fie la ceva ce nu poate fi înțeles.” (p. 25)
Exprimate într-o formă teatralizată și începând cu un consum de alcool, cântecele indienilor mutaleros se nasc, spun ei, din „tulburările inimii” (ra-shiXhof). „Femeile – care nu sunt la fel de rezervate și indolente ca bărbații – descriu prin cânt ceea ce sunt și povestesc ceea ce trăiesc. În timp ce fetele cântă întotdeauna cu ochii închiși traducând pudoarea sau așteptarea, femeile își deschid pleoapele ori de câte ori inspiră: pentru ele, drama interioară clocește sub un somn prefăcut. Când sunt mai vârstnice iar rușinea li s-a evaporat odată cu iluziile, ele sfredelesc cu privirea pe oricine. După ce deschide pentru o clipă ochii pentru a atrage privirea unui bărbat, Alma se recentrează asupra vibrațiilor propriului corp, ca și cum privirea furișată asupra altcuiva ar fi deturnat-o de la propria-i persoană. Dați brusc peste cap, ochii i se închid din nou, iar bustul, legănat de oscilațiile vocii, se balansează de la dreapta la stânga. Intrigat parcă de obscure reprezentări interioare, cântul ei dens și greu iese din pântec și se revarsă în aer cu forța unui fluviu îngroșat de aluviuni. Vocea Almei nu e pură și dreaptă ca aceea a unei soprane de operetă, dar nu din pricina stricăciunilor provocate asupra corzilor vocale de tutun și alcool, ci pentru că brăzdează adânc prin zgura sufletului ei.” (p. 33) Ispititor pentru bărbații tineri, cântecul Almei provoacă scene extreme de gelozie, soțul ei Sandro nepregetând să-l rănească grav cu cuțitul pe vărul Txlpalq.
La nunți, „oamenii se hrănesc; apoi, de îndată ce alcoolul își face efectul, cântă. Fiecare de capul lui, având aerul că ignoră cântările celorlalți. Nu se pun de acord, nici nu se grupează în coruri. Vocile lor se suprapun dezordonat și liber, dar se regăsesc pe formule finale mereu identice. În aceste dezvoltări poli-organice domnește un fel de armonie a disonanței. Cel puțin până pe la două-trei dimineața, atunci când răcoarea nopții și căldura umană provoacă un fel de concordanță sonoră. Cântările capătă atunci o anumită densitate care se naște din regularizarea relativă a inițiativelor. În fine, în zori cei mai epuizați adorm și cântul se stinge, după ce trece în grija unui cocoș.” (p. 49)
„... scufundat în abisul sufletului, cântul nu se poate exprima decât sub formă de cânt. El nu oferă cheia descifrării sale. Am sentimentul că nu pot să fac nicio observație în legătură cu el. Sunt aidoma unui mineralog în posesia unei pietre de pe altă planetă, piatră pe care o cercetează în van și pe care nu o poate cunoaște prin niciun experiment.” (p. 57)
Preţ: 11 lei