Ioana Popescu, 2013, 32 p.
Eseu fotografic din colecţia „Ivire din privire”, care valorifică imagini şi fotografii din Arhiva de Imagine a MNŢR şi din arhive private având ca temă copilăria, în cadrul proiectului COPILĂRIA. RĂMĂȘIȚE ȘI PATRIMONIU (2011-2013) – programul european CULTURA.
Alăturate cu umor, cu bucurie și plăcere estetică, fotografiile din acest mic album – instantanee, fotografii de studio sau portrete îndelung aranjate – înfățișează puritatea și naturalețea copiilor, care se pierd odată cu vârsta, precum și tinerețea și vigoarea neamului. Mulți dintre copiii fotografiați sunt îmbrăcați în haine de sărbătoare, care le impun o ținută rigidă, înțepenită, asemenea celei a adulților.
Dacă în graiul maramureșean „cocon” înseamnă copil/fiu, „cocoană” este folosit, mai rar ce-i drept, cu sensul de fată. Coconii ar fi, prin urmare, copiii de la țară, în vreme copiii de la oraș sunt numiți pur și simplu copii.
La oraș, copilul iese încă de timpuriu de sub ocrotirea tandră și iubitoare a mamei. El este rupt de mamă și nu mai simte în preajmă prezența ei, fiind încredințat unei bunici sau bone, ori dus la creșă. Această desprindere prea timpurie va fi mai târziu un factor de dezechilibru și suferință psihică pentru amândoi. La sat, pruncul rămâne lângă mamă, călătorește cu ea peste tot, asistă la toate activitățile ei, ceea ce îi dă siguranța și stabilitatea atât de necesare adultului de mai târziu. El devine autonom și util societății încă de la o vârstă fragedă.
Participând de mici la muncă, la sărbători, la naștere și moarte, copiii de la țară sunt pregătiți să întâmpine întâmplările vieții ca pe ceva firesc, fără șocuri majore.
Lumea urbană nu rămâne străină de influența satului: ca marcă a identității naționale, costumul popular este purtat de către orășeni pentru a da o notă proprie sărbătorilor cu aspect altminteri universal.
În fotografiile de școală, elevii de la oraș sunt obiectul de interes aproape exclusiv al imaginii imortalizate, eclipsând cu totul clădirea școlii. Surprinși la sfârșit de an cu diplome și coronițe, ei arată accentul pus pe competiție al școlii citadine. Elevii de la țară, împreună cu învățătorul sau preotul, ies în fața clădirii în care erau formați ca oameni meniți să asigure viitorul satului.
Și cum s-ar putea alcătui un album despre copilărie fără imagini și fără o reflecție despre joacă, la oraș și la sat?:
„Sărbătoarea jocului
Joaca la țară înseamnă în primul rând întâlnire într-un loc cunoscut de către toți participanții și dinainte știut, cu asumarea regulilor în întregul grup și cu folosirea creativă a tuturor elementelor naturale înconjurătoare. Pentru sublinierea diferențelor, aș îngroșa oare prea mult realitatea copilăriei la oraș dacă aș aminti despre obsesia solipsistă a jucăriilor și despre plictiseala consecutivă?”
Așezați pe un fotoliu elegant sau purtând pălărie, asemenea părinților lor, copiii de orășeni înstăriți au în fotografii ceva din aspectul adulților al căror rang îl vor moșteni.
Stoc epuizat