Mihai Gheorghiu, Cosmin Budeancă, Octavian Roske, 2012, 96 p.
Catalog de expoziţie, cuprinzând date referitoare la colectivizarea agriculturii în România: studii ştiinţifice, mărturii, interviuri, documente.
„În mod concret, colectivizarea este o operațiune care ține de represiune și de furtul proprietății particulare, pentru formarea proprietății de stat și cooperatiste. Țelul final este formarea unei clase de muncitori agricoli „eliberați” de orice conștiință istorică, capabili să producă hrană pentru întreaga societate comunistă. Țăranul este, pentru comunism, clasa cea mai înapoiată, cea mai refractară la schimbarea revoluționară, clasă care poartă cu sine cele mai multe reziduuri istorice, economice, culturale, religioase și etnice. Modernitatea comunistă privește țăranul însuși ca pe un reziduu istoric care trebuie eliminat, anihilat în substanța sa. Țăranul poartă, din punctul de vedere al comunismului, toate bolile metafizice și istorice posibile, este religios, este legat de pământ, este conservator. Astfel, colectivizarea este totodată o operațiune de curățare și de educare, de reconstrucție a țesutului social prin intervenția represivă a politicului... România este invitată la disoluția memoriei sale identitare, istorice, la ștergerea oricărei urme care ar putea pune problema delicată a răspunderilor reale. Ștergerea memoriei servește numai unui viitor la fel de confuz și ignar ca și trecutul victorios al acelora care au condus o țară la dezastru și o mai conduc încă.” (p. 10, s.n.)
Colectivizarea agriculturii a fost cel mai dur aspect al primilor ani de comunism în zonele rurale, unul dintre scopurile ei fiind distrugerea lumii tradiționale a satului românesc și a întregii societăți. Țăranii reprezentau mai mult de 70% din populație, iar perioada îndelungată, de 13 ani, în care s-a desfășurat colectivizarea, precum și eforturile considerabile depuse pentru a o duce la capăt arată cât de importantă a fost ea pentru comuniști. Procesul s-a desfășurat după model sovietic, implicând aceleași mecanisme legislative și aceleași instituții ale statului, prin folosirea terorii și violenței, duse uneori la extrem.
„În perioada care a urmat, în strânsă legătură cu modelul sovietic, liderii comuniști nu au ezitat să genereze și să implementeze un întreg arsenal de metode, cele mai importante fiind cele legislative: decrete, decizii, hotărâri ale Consiliului de Miniștri, toate având drept scop asigurarea unui cadru legal pentru o serie de acțiuni cu caracter represiv împotriva „chiaburilor” și a țăranilor care refuzau să se înscrie în gospodării.” (p. 14)
În martie 1945, printr-o reformă de început, li s-a dat pământul luat de la chiaburi și boieri țăranilor care aveau pământ puțin sau deloc, pentru a dezbina populația satelor, iar apoi li s-a luat și acestora din urmă ceea ce li se dăduse, fiind înglobați în colective. La început, în anii ’45-’46, liderii comuniști (Ana Pauker, Petru Groza, Teohari Georgescu) negau vehement că ar avea intenția de a colectiviza agricultura în România. La fel ca împroprietărirea țăranilor săraci, această dezicere de idealul colectivizării a fost folosită electoral. În realitate, începând cu 1948 colectivizarea îi va lăsa fără pământ pe toți locuitorii satelor.
Aceștia s-au opus vehement, dar la cel mai mic act de nesupunere puteau fi deportați, stabilindu-li-se domiciliu forțat, puteau fi întemnițați sau condamnați la ani grei de muncă silnică. Mulți au fost uciși în timpul revoltelor care au avut loc în toate zonele țării.
Preţ: 17 lei