Lila Passima, Cosmin Manolache, Ciprian Voicilă (coord.), 2010, 120 p.
Carte-document despre meşteşugul ţărănesc al meşterilor cruceri şi practicile curente legate de troiţele de pe Valea Slănicului, judeţul Buzău. Cercetarea de teren a avut în vedere, inițial, informațiile referitoare la vechimea troițelor, la poveștile legate de făurirea lor și la practicile curente pe care ele le presupun.
Cei în curțile cărora se află troițe, precum și cei care și-au ridicat troițe în alte locuri, sunt proprietari de troițe. Uneori este vorba despre co-proprietate. Cartea cuprinde interviuri cu proprietari de troițe, meșteri, trecători.
„Deci, troița asta nu e ridicată numai de socrii mei, e și un vecin de-acia care-a murit, nea Artimon, și o văduvă din capul satului, Smaranda, vreo trei au participat de-au ridicat-o. La noi a fost lumea săracă și ce-a zis, hai să punem toți banii. Ăla cincizeci, ăla o sută, au contribuit toți și-au ridicat-o și și-au trecut fiecare morții, părinții, ce-au avut acolo fiecare.” (p. 9)
Meșterii nu aveau neapărat instruire artistică specializată, abilitățile lor tehnice generale, deprinse prin practică, suplinind cunoștințele de iconografie. Ei trebuie să fie oameni „curați” și apropiați de cele sfinte, așa cum ei înșiși atrag atenția.
Adesea troițele sunt așezate lângă o fântână, lângă un adăpost sau lângă o stație de autobuz. Cele vechi aparțin de obicei întregii comunități, fiind obiectul a numeroase practici, pe când cele mai noi sunt proprietatea unor familii, care aprind lumânări de marile sărbători pentru pomenirea răposaților. Troițele sunt un element al acelui creștinism popular care cuprinde reminiscențe ale unor credințe păgâne, transgresând linia dogmatică a Bisericii. Ele sunt practici extra-liturgice, generând un alt spațiu, unul ordonat, curățit, creștinat. Plasată pe un drum spre necunoscut, spre pustietate sau sălbăticie, troița are rol de semn, de indiciu, fiind un element protector.
Troița este un semn care apără de rău, care sporește încrederea celui aflat la drum, un loc de odihnă nu doar a trupului, ci și a sufletului. În preajma ei omul știe că nu este singur, că Dumnezeu e cu el și îl ocrotește, îi dă putere și curaj să meargă mai departe, îl ajută. Ea amintește totodată de strămoșii cei mai vechi ai familiei.
Pictura care împodobește troițele vădește adesea influențe bizantine, dar și un primitivism local, înscriindu-se în zona picturii naive, fiind asemănat cu „primitivismul sălbaticilor Școlii de la Pont Aven de exemplu, via Gauguin. De la Criștii hieratici, naturalist-impresioniști la Criștii de tip Rambo, cu mușchii descărnați și proporții supranaturale, pictați în manieră hiper-realistă locală. Reprezentările iconografice cel mai des întâlnite alături de Hristos răstignit, pictate pe panouri laterale, sunt ale Maicii Domnului și ale Sfântului Ioan. În capul crucii stă Sfântul Duh, zugrăvit în chip de Dumnezeu Tatăl, de porumbel, înger, ochiul lui Dumnezeu. [...] La baza crucii cele mai multe reprezentări sunt ale craniului lui Adam, ca să ne amintească de vremelnicia trupului și de pământul din care se naște și în care se întoarce prin moarte. Pe brațele crucilor îi întâlnim pe Maica Domnului singură sau cu pruncul Isus și pe Sfântul Ioan, soarele și luna, dar și o diversitate de reprezentări ale îngerilor sau sfinților pe care îi aleg meșterii. [...] Formele crucilor de lemn pornesc de la crucea dreaptă simplă la crucea trilobată, cu brațe rotunjite sau cu mai mulți lobi și raze care unesc trunchiul. ” (p. 24)
Urmează o tipologie care clasifică troițele după mărimea, așezarea, vecinătățile lor, materiile folosite, structura interioară, stilul și forma arhitecturală, accesoriile decorative, instrumentarul (recuzita rituală folosită) și decorația crucilor. Ar fi de remarcat un fapt ce ține de așezare: cele mai multe pot fi întâlnite nu la răspântii, cum am putea crede conform tradiției, ci în stânga sau în dreapta gospodăriilor, între garduri și puțin retrase de la drum.
Este pusă în lumină semnificația troițelor ca delimitare a spațiului cotidian și a celui sacru și ca mijloc prin care țăranii îl coboară pe Dumnezeu pe pământ. Ei „participă la sfințenia divină făcându-i casă lui Dumnezeu ca și cum și-ar face-o lor. Îi construiesc lui Dumnezeu casă pe pământ pentru casa din ceruri unde sunt primiți morții lor pe care îi pomenesc creștinește.” (p.27)
Răscrucea este un loc foarte important pentru amplasarea troițelor, pentru că din ea pornesc mai multe drumuri, în mai multe direcții, ceea ce atrage după sine îndoiala și nevoia de a lua o hotărâre. La răscruce se lasă semne și se fac farmece, ritualuri magice, fiind considerat un loc „slab”, și tot pe acolo umblă duhurile rele. Acolo se întâmplă mai des crime și tâlhării. Dacă la răscruce nu se află o cruce și o fântână, omul trebuie să facă semnul crucii. Răspântia este și loc de popas, unde omul își reface forțele spirituale și fizice.
Cartea se încheie cu secțiunea dedicată interviurilor luate meșterilor cruceri și cu numeroase fotografii ale unor interioare țărănești. Imaginile troițelor, cu formele și culorile lor de o inepuizabilă varietate, radiind credință, bunătate și candoare, sunt prezente în întregul volum.
Preţ: 26 lei