Catre Tur Virtual
HORIA BERNEA

Unul dintre cei mai mari pictori români contemporani, ale cărui expoziţii în ţară şi în străinătate au rămas ca repere permanent actuale în domeniu. Din 1990 până la moartea sa în 2000 a fost director al Muzeului Ţăranului Român. A fondat un stil aparte în etnomuzeografia europeană, pe care îi plăcea să îl numească muzeologie născândă, pâlpâitoare.

De la el am învăţat că nu trebuie să te grăbeşti sau să te încăpăţânezi atunci când vrei să pui în operă un proiect. Mai întâi te gândeşti bine, să vezi dacă ideea iniţială e corectă. Nimeni nu ştia mai bine ca el să vadă. Apoi te sfătuieşti cu alţii, de preferinţă cu cei despre care ştii că au păreri diferite de ale tale. Apoi încerci să ţii cont de toate remarcile, argumentând dacă le respingi, sau înglobându-le în proiect, dacă crezi că îl pot îmbogăţi. Apoi aştepţi, adică gestezi, pregătind iluminarea. Pentru Horia Bernea, iluminarea însemna convingerea că ideea era convergentă cu credinţa - asumat şi liber creştină. Abia atunci, proiectul putea începe aventura punerii în operă. Şi abia atunci se petrecea minunea coagulării echipei. Încă nu am cunoscut pe altcineva atât de capabil să construiască mici familii punctuale cu oameni care nu sunt decât oameni, şi să le transforme slăbiciunile în creativitate, complexele - în stil personal, frustrările - într-un nou entuziasm şi veleităţile - în dorinţă de afirmare colectivă.

Nu se temea să şocheze, să irite, să incite. Ne-a contaminat de îndrăzneală, adresându-ne întrebări dificile - ce vezi aici? ce crezi despre asta? ce înţelegi? de ce nu-ţi place? – sau invitându-ne să-l contrazicem. Nu a fost şi nu e uşor. Dar nimic din ce facem la muzeu sub aripa lui nu e uşor.

Ioana Popescu

De la tilincă la opincă. Dicționar pe sărite




Az - Buche - Vedi… Așa silabiseau școlarii din primele clase pe vremea când alfabetul era chirilic, adică literele și numele lor veneau dintr-o limbă străină. Cuvintele însă erau de-ale noastre, neaoșe. Multe dintre acestea nu se mai folosesc azi ori s-au păstrat numai în textele vechi sau în vorbirea bătrânilor din unele sate. Școlărește se numesc regionalisme și arhaisme.
 

Și totuși: mai știe astăzi careva dintre voi ce înseamnă copaie și la ce folosește? Sau de ce era nevoie de meliță și cum arăta aceasta? Sau dacă tilinca e o podoabă, un instrument muzical sau un nume de fată? Ei, știe cineva?
 

Sau pare a fi mai degrabă o limbă străină care cere un tălmaci? Sunt cuvinte care apar nu doar în cărți, fie ele de școală sau nu, dar te mai împiedici de ele și prin muzee, prin cântece, prin filme, prin concediile ori vacanțele de la țară. Pot să-ți iasă în cale unde nu te-aștepți și să te ia prin surprindere.

Noi, etnologi serioși de obicei, dar cu chef de joacă din când în când, tare am vrea să aflăm, de exemplu, voi ce părere aveți despre ele?

Ca și voi, stăm în casă, ne gândim la vorbele neînțelese ale satului și am vrea să stăm de vorbă despre asta, dacă aveți chef, bineînțeles.

Putem să o luăm metodic, ordonat, pe litere. Ca într-un adevărat dicționar!
 

Sau putem s-o luăm pe sărite. E mai distractiv, așa.

Multe sunt cuvinte folosite și folositoare la țară, dar deocamdată o să vi le împărtășim doar pe acelea pe care le avem la îndemână. Le-am aflat de la bunici, mătuși, vecini, dar și din cărți, din munca de la muzeu, ori din cercetările de teren pe care le facem ca etnologi.

AȘA CĂ nu va fi un dicționar ca în cărți ori ca pe internet, ci unul pe care putem să-l scriem împreună în aceste zile în care stăm apăsați de patru pereți și ne e dor de spațiul larg, de orizontul deschis și de oamenii de la țară. Poate și voi vă simțiți la fel și v-ar plăcea să ajungeți un pic mai departe de asfaltul orașului.

Vă așteptăm pe facebook, în fiecare joi, cu un nou cuvânt (din) vechi!
 

Întregul proiect îl găsiți AICI!


 


 


înapoi la pagina principală
 
inchis