Georgeta Roşu (coord.), 2013, 108 p.
Catalog de expoziţie care pune în valoare varietatea creaţiei şi ingeniozitatea populară în privinţa tipurilor de deplasare şi de transport al poverilor (greutăţilor) la sat.
Transporturile de resurse și persoane au fost dintotdeauna mijlocul prin care au devenit cu putință obținerea hranei, construirea casei și confecționarea îmbrăcăminții și a obiectelor casnice. Transportul este un fenomen care a variat în timp și spațiu în strânsă relație cu meșteșugurile, apoi cu industria și chiar cu spiritualitatea și cultura. Primele forme de deplasare și transport omul le-a moștenit din lumea animală, unde există organe specializate de înot, de zbor, sau unde corpul însuși servește ca suport al transportului. Pentru noi, românii, patrimoniul tehnic este delimitat de cele două medii ale deplasării și transportului: solul terestru carpatic și apele, artere de circulație dinspre Carpați spre Dunăre.
Cercetarea din primul articol se referă la întreaga istorie a transportului, din paleolitic până astăzi (epocile predacică, dacică, romană, românească). Primele forme de deplasare a unui obiect au fost cele prin azvârlire, prin rostogolire, prin cădere, în urma observării legilor naturale. În paleolitic obiectele au început să fie transportate și prin târâre sau alunecare, tălpile de sanie folosind și ca mijloc de transport pe uscat. A apărut recipientul de transport ceramic. În epoca bronzului au fost aduse de către indo-europeni, în jurul anului 2000 a.C., vehiculele pe roți, precum și recipientele din metal pentru lichide. Prin secolul al IV-lea a.C., în epoca dacică, au apărut mijloacele de transport pe Dunăre, bărcile monoxile, apoi galerele maritime sau fluviale, acestea două din urmă datorându-se influențelor elene, elenistice, celtice și romane. Există, totodată, dovezi arheologice pentru existența carelor de luptă sau princiare. Evul mediu aduce ca inovație înhămarea calului cu presiune pe piept și înjugarea bovinelor, alături de apariția recipientelor din textile (in, cânepă, lână, lemn). S-au păstrat însă până astăzi și forme arhaice de transport, cum ar fi purtatul pe cal al poverii. S-a răspândit ca vehicul trăsura. În secolul al XIX-lea pătrunde și în spațiul românesc mașina cu aburi, adusă de revoluția industrială, precum și primele căi ferate și navele cu aburi de pe Dunăre. În zona rurală sunt folosite căruțele cu tracțiune cabalină și luntrele mari. Comerțul stimulează răspândirea mijloacelor de transport cu roți: plugul, semănătoarea, prășitoarele, chiar și teascurile pe roți. În minerit, sistemele mecanice și cu motor înlocuiesc forța umană. În secolul al XX-lea ajung la sat bicicletele, motocicletele, automobilele, autobuzele și trenurile.
„Specificul civilizației românești, între tradiție și modernizare, este că astăzi satul mai conservă, însă în mare disoluție, patrimoniul transportului tradițional. O notă aparte și probabil o sursă de persistență o are și faptul că transportul tradițional și-a găsit locul în numeroasele obiceiuri populare, mai ales la nuntă și la înmormântare, în arta populară, în muzică, coregrafie, în elementele pre-științifice ale cunoașterii săteanului și în folclor (în colinde, basme, ghicitori, proverbe, anecdote), a căror elemente supraviețuiesc și în prezent.” (p. 30)
Mijloacele de transport au fost clasificate în funcție de infrastructura deplasării lor și de modalitățile de deplasare. Există mijloace de locomoție; mijloace de transport purtate; de călărit și purtat povara pe animale; târâte, folosind forța umană și animală; prin alunecare; rulate; prin plutire.
Sunt studiate în detaliu valorile simbolice ale carului de nuntă și ale celui funerar, apoi mijloacele de transport rurale. Ultimul articol tratează despre transporturile tradiționale din România din prima jumătate a secolului al XIX-lea așa cum le descriu călătorii străini.
Preţ: 50 lei