Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Sloganuri de adormit copiii (pe două voci)
Irina Nicolau
Irina – Închipuie-ţi că te-ai pomeni într-un loc împreună cu alţi 100 de oameni adunaţi acolo ca să scrie toate sloganurile pe care le ştiu. Habar n-am ce ai scrie tu. Eu, de pildă, aş începe cu „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus“ şi „U.R.S.S. bastion al păcii e“ şi „Nu ştiu cine şi cu Dej a băgat spaima-n burgheji“. Pe urmă aş pune „Fidel Castro şi poporul, a învins cotropitorul“. Pe ăsta am fost obligaţi să-l răcnim timp de un ceas şi jumătate în amfiteatrul Liceului Sava prin 1962. În fine, două decenii de „Ceauşescu şi poporul“, „Ceauşescu, Ceauşescu, Ceauşescu“ (aplauze furtunoase), după care „Jos Iliescu“, „Sus Iliescu“ etc. De o vreme încoace, bursa bancurilor şi a sloganurilor a scăzut îngrozitor.
Ioana – Stagnarea de care vorbeşti priveşte acest moment al tranziţiei româneşti. În alte părţi sloganurile îşi continuă înflorirea şi constat că progresul ideologiei este direct proporţional cu procentul de prostie. Am primit din America o carte halucinantă. Cartonată, legată în stilul colecţiilor moştenite de la bunica şi cu un titlu care-ţi taie răsuflarea: „Politically correct bedtime stories – Poveşti moderne pentru viaţa zilelor noastre“.
Ţi-aduci aminte de bancul cu mujicul rus care distruge samovarul pentru că îl speriase locomotiva, deci ăia „trebuia stârpiţi de mici“, obsesiile americane trebuie inoculate de mici. Nu-mi vine încă să cred, aşa încât încep cu studiul introductiv al cărţii. Şi aflu că „astăzi avem posibilitatea – şi obligaţia – să regândim poveştile clasice, în aşa fel încât să reflecte vremuri mai luminoase“ şi că demersul autorului este o încercare de a dezvolta „o literatură plină de semnificaţii, eliberată de devieri şi purgată de influenţele unui trecut invalidat“. Sumarul cuprinde, printre altele, „Hainele noi ale Împăratului“, „Cenuşăreasa“, „Albă ca Zăpada“, „Cei trei purceluşi“, „Scufiţa Roşie“.
Las toate treburile baltă şi încep să citesc. Împăratul (gol) era un tiran vanitos, pentru că „trăise toată viaţa în credinţa legitimităţii absolute a monarhiei şi a superiorităţii inerente a bărbatului“. Croitorul îi propune nişte haine care vor putea fi văzute doar de cei care sunt dotaţi cu toleranţă culturală. Monarhul probează aşa-zisele veşminte în oglindă şi are astfel posibilitatea să remarce felul în care „anii de exploatare a ţărănimii îi transformaseră trupul într-o masă urâtă de carne albă şi pufoasă“. Cu ocazia parăzii de prezentare a hainelor, băieţelul din poveste strigă, împăratul e gol, dar primeşte răspunsul prompt al unui ţăran „cu mintea ageră, ca toţi ţăranii“, care spune: „Nu este gol, împăratul a aderat la un stil de viaţă şi îmbrăcăminte opţional“.
Cu ochii pedunculaţi, continui cu „Cei trei purceluşi“, care trăiau împreună „în armonie cu mediul înconjurător“ şi care îşi construiesc casele folosind materiale indigene din zonă. Când lupul cel rău încearcă să pătrundă în casa de paie, purceluşii răspund că nu se tem, deoarece „îşi apără vatra şi cultura“. Lupul reuşeşte să spulbere casa de paie şi se popreşte la uşa celei de lemn. Purceluşii îi strigă: „Du-te dracului, opresor imperialist şi carnivor!“. Lupul, care nu este rău, ci doar lup, gândeşte: „Sunt atât de copilăroşi în felul lor, îmi vine greu să-i dau afară, dar progresul nu poate fi oprit“. Casa de lemn e şi ea demolată şi lupul încearcă să pătrundă în cea de cărămidă. De data asta, dinăuntru i se răspunde cu cântece de solidaritate. Această ultimă tactică de luptă a purceluşilor se dovedeşte infailibilă şi lupul moare de un atac de cord, provocat de regimul alimentar cu excese lipidice.
Devin din ce în ce mai neîncrezătoare în realitatea acestei cărţi, dar nu pot face abstracţie de evidenţe. Citesc pe supracopertă extrase din recenziile publicate în presa americană: „Îţi vine greu să crezi că James Finn Garner (autorul) a reuşit să îmbunătăţească poveştile până la perfecţiune“, „Aceste poveşti sunt fabulele timpului nostru“ etc.
Mă întorc la „Albă ca Zăpada“. I se spunea astfel din impulsuri discriminatorii care au făcut ca întotdeauna „însuşirile plăcute şi atractive să fie asociate cu lumina, iar cele neplăcute şi neatractive, cu întunericul“. Când moare regina, regele e îndurerat „atâta timp cât o cere o reacţie umană sănătoasă“ şi apoi se recăsătoreşte cu o femeie „a cărei insecuritate sufletească o face să fie preocupată doar de standardele frumuseţii fizice“. Vânătorul trimis în pădure să smulgă inima Albei ca Zăpada era un suflet bun „datorită legăturii permanente cu pământul şi cu anotimpurile“, aşa încât nu o ucide nici pe Albă ca Zăpada, nici pe căprioară, ci comandă la cofetărie o inimă de marţipan roşu, cu care potoleşte pofta de sânge a mamei vitrege. Pentru că mănâncă prea multe dulciuri, aceasta îşi pierde silueta şi încearcă să se răzbune, cu ajutorul unui măr care suferise transformări genetice. Totul e bine când se termină cu bine, nimeni nu moare, iar maştera decide să-şi închine viaţa propagării ideii că „trebuie să ne împăcăm cu trupul natural, în aşa fel încât imaginea sinelui nostru să redevină completă“.
Cel mai mult mi-a plăcut însă „Scufiţa Roşie“, care ajunge la bunica şi găseşte lupul îmbrăcat cu bonetă şi cămaşă de noapte. „Bunico, de ce ai ochii aşa de mari?“ „Pentru că am văzut multe şi am iertat multe“. „De ce ai nasul aşa de mare?“ „Pentru că am mirosit multe şi am iertat multe“. „De ce ai gura aşa de mare?“ „Pentru că sunt foarte mulţumită cu cine sunt şi cu ceea ce provoacă un ţipăt, nu de spaimă, ci pentru că fetiţa nu tolerează invadarea spaţiului ei imperativ. Un vânător aude ţipătul şi intră în casă cu toporul ridicat. Şi atunci… Scufiţa Roşie zice: „Cine eşti tu, să intri ca un om de Neanderthal să aplici aici cu arma concepţiile tale greşite? Cum îndrăzneşti să-ţi închipui că femeia şi lupul nu-şi pot rezolva problemele în afara unui ajutor masculin?“ Impresionată de corectitudinea discursului nepoatei, Bunica sare din gura lupului şi taie capul vânătorului „sexist“. Dintr-o dată, Scufiţa Roşie, Bunica şi Lupul simt o „comuniune de ţel în viaţă“. Hotărăsc să construiască o alternativă de gospodărie, bazată pe respect reciproc şi cooperare. Şi au trăit fericiţi până…
Citeam şi mă capsam. Simţeam nevoia să scriu despre asta, când am descoperit într-un colţişor al copertei, pe verso, cu litere mici scris „humour“. Adică americanii glumeau… M-am dezumflat şi ţi-am dat telefon.
Irina – N-ai de ce să te dezumfli. Avertismentul e undeva pe dos. Pidosnic este însă tot textul, pentru că, glumă, glumă, dar „political correctness“ rămâne. Te obişnuieşti cu ideea că e recomandabil să ucizi vânătorii şi să stabileşti o comuniune de ţel cu lupul. În plus, o clişeistică pe care aş numi-o detestabilă, stricătoare de minte şi de suflet. Personal nu am nici o intenţie să colaborez cu un lup care mi-a înghiţit bunica. S-o facă americanii.
Mie, dacă mi-ar cere cineva să relatez cea mai urâtă amintire legată de această temă, m-aş întoarce în timp până în 1961, când eu aveam 15 ani şi sora mea 3. La doi paşi de casa noastră era o grădiniţă cu program redus, unde mama a înscris-o ca să se socializeze. După câteva zile, am început să observăm stereotipii, copilul se spăla pe mâini tot mai des, şi când era nevoie şi când nu era nevoie, vorbea mai tare, după ce termina masa zicea, săru-mâna pentru masă, c-a fost bună şi gustoasă. Nu ne-a prea plăcut. Dar ceea ce a încheiat cariera ei de şorţuleţ bleu cu fundiţă roşie a fost altceva. Suspendarea socializării a venit de la „Punguţa cu doi bani“, o variantă cu totul nouă pe care sora mea a învăţat-o de la Tovarăşa. Va să zică era un moş, o babă, un cocoş şi o găină. Pleacă cocoşul şi face ce era de făcut. Pleacă găina şi se întoarce cu eşecul cunoscut. Baba plânge, plânge… Atunci moşul îi zice, nu mai plânge, punem vitele mele şi găina ta împreună şi facem o gospodărie colectivă. După care au început să cânte toţi: „Foaie verde iasomie, bine-i în gospodărie!“. Pe loc mama a spus, gata! Sora mea a fost preluată de doamna Dragalina, profesoară de franceză, are a declarat-o secretara ei şi a început să o ducă în toate casele unde dădea lecţii. Franceza a învăţat-o repede şi, odată cu franceza, repertoriul de sloganuri ale celei care a fost nora generalului erou. Nu-mi amintesc decât de unul pe care îl repeta sora mea prin casă: „A plecat la vânătoare Agarici, a plecat ca să vâneze bolşevici!“.
Irina Nicolau
Ioana Popescu
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
