• Contact |
• Informații de interes public |
  • Administrativ
  • Personal
  • Declaratii de avere si interese
  • Achiziţii publice
  • Posturi vacante
  • Voluntariat
  • Fundatia Samurcas
  • Petitie online
  • Sistemul National Anticoruptie
• Blog |
  • Blog Ţaranesc
  • Conferintele la Sosea
  • Blogul voluntarilor
  • Blogul Atelierului de Creativitate
  • Copilăria din sertar
• Linkuri |
• Webmail

• Bilete online |

Punerea pietrei fundamentale a Muzeului naţional din Bucureşti

Tendinţa popoarelor spre o viaţă culturală mai intensă se naşte numai după ce sentimentul respectului tradiţiei a fost deşteptat în toate straturile naţiunii. Aprecierea şi cercetarea trecutului, şi ca urmare firească înfiinţarea muzeelor, sunt unul din semnele caracteristice ale oricărei renaşteri culturale. Punându-se în anul acesta fundamentul noului Muzeu naţional, s-a adăugat încă o piatră la opera măreaţă ce se desăvârşeşte sub domnia binecuvântată şi strălucită a primului nostru rege. Pe temelia neclintită a independenţei politice şi economice a ţării, se bizuie acum năzuinţa de a dobândi şi neatârnarea culturală a poporului românesc. Într-acest scop instituţiile noastre de cultură de la Universitate, cu anexele ei până la şcolile elementare, se înmulţesc mereu, transformându-se neîntrerupt, potrivit cerinţelor timpului şi menirii lor cât mai înalte. În mijlocul acestei prefaceri îmbucurătoare, singură instituţia muzeului rămăsese în urmă. Şi se părea firesc, la prima vedere, ca în vremea aceasta, în care marile probleme sociale şi nevoia lăţirii instrucţiei elementare în masa poporului ne preocupau în primul rând, muzeele să se fi dat uitării. Pentru mulţi ele erau privite ca un lux inutil. Şi cu toate acestea nu există pentru popor o instituţiune mai de folos şi cu un caracter mai general decât muzeul, atât din punct de vedere al instrucţiei, cât mai ales al educaţiei morale. Căci un muzeu, în adevăratul înţeles al cuvântului, este nu numai un templu, dar este totodată şi o şcoală de educaţie. Un templu, căci într-însul, ca într-un sanctuar naţional, se adăposteşte pe veci odoarele scumpe ale unui popor, el fiind totodată şi depozitarul tradiţiei naţionale. O şcoală, şi cea mai mare, căci în muzeu, fără altă pregătire, fără chiar cunoaşterea slovelor şi fără intermediul unui dascăl, se capătă pe nesimţite, cea mai înălţătoare lecţie de patriotism. Într-un muzeu naţional se oglindeşte trecutul şi se plămădeşte viitorul: el este cea mai desăvârşită expresie a civilizaţiei unei ţări. Scopul noului muzeu este pe scurt arătat în hristovul ce s-a zidit în temelia clădirii, iscălit fiind de Maiestăţile Lor Regele şi Regina, Principele Carol şi Principesa Elisabeta, precum şi de persoanele prezente la solemnitate. Hristovul glăsuieşte astfel:
Noi, Carol I, Rege al României,
Dorind a cinsti arta strămoşească cu un adăpost vrednic de însemnătatea sa pentru educarea poporului şi întărirea sentimentului patriotic, astăzi 17/30 iunie, anul Mântuirei 1912 şi al Domniei Nostre al 47-lea, Împreună cu Augusta Noastră Soţie, Regina Elisabeta, şi cu iubiţii Noştri Nepoţi, Principele Ferdinand şi Principesa Maria, Moştenitorii Tronului, de faţă fiind Preşedintele Consiliului de Miniştri ad-interim Th. G. Rosetti, Ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii ad-interim C. C. Arion, Preşedintele Comisiunei Monumentelor istorice I. Kalinderu şi înalţi funcţionari ai Statului, prin serviciu divin, oficiat de I. P. Sf. Conon Mitropolitul Primat, Am pus, pe locul fostei Monetării a Statului şi al palatului Mavrogheni, temelia Muzeului Naţional menit să întrunească colecţiile de Artă acum răzleţe, spre a lăsa generaţiilor viitoare oglindă desăvârşită a întreg tezaurului artistic din cuprinsul pământului românesc, începând cu vârsta preistorică şi până în zilele noastre. Intru amintirea acestui fapt, am semnat actul de faţă, din care unul se va păstra în arhiva Muzeului, iar altul s-a zidit în temelia clădirii.
Dacă paralel cu prosperitatea materială a unui popor merge în mod firesc şi cultivarea artei, apoi a venit, cred, momentul ca din excedentele bugetare să se facă şi unele sacrificii culturale. Astfel, în loc de a avea rămăşiţele artei noastre împrăştiate în localuri deosebite şi în genere necorespunzătoare, ele vor fi reunite într-un singur local propriu şi demn de ele. Începând din vremurile cele mai îndepărtate, vizitatorul viitorului muzeu va întâmpina produsele primitive, dar uneori surprinzătoare, prin măiestria lor, a epocilor preistorice. Din uneltele de piatră, dar mai ales din frumuseţea olăriei zugrăvite, se va vedea că regiunea aceasta dintre Dunăre şi Carpaţi a fost locuită cu mult înainte de vremea creştină de o populaţie înzestrată cu un simţ artistic superior. Marea îndeletnicire a vechilor triburi trace, care au sălăşluit aicea, ar explica poate şi adâncul sentiment artistic al ţăranului de azi, rafinat în timp de atâtea generaţii. Ştiinţa preistorică atribuie o mare importanţă descoperirilor făcute în ţara noastră în vremea din urmă, căutând să dezlege prin ele marea problemă a migraţiei popoarelor. Pe baza lor se susţine azi superioritatea artistică a triburilor nordice, faţă de cele din Marea Egee şi chiar din Mykene. Din rămăşiţele artistice şi numismatice ale epocii greco-romane, ce vor urma celor preistorice, se va învedera mai ales marea precumpănire ce a avut cultura elină la gurile Dunării. Iar dintre numeroasele urme ale strămoşilor romani, Muzeul de artă se va mărgini să arate numai unele exemplare, ca indicaţii ale marilor centre antice, care neputând fi aduse la Bucureşti, vor trebui expuse la locul originii lor. Astfel sperăm că în curând metopele de la Adamclisi vor lua îndărăt calea spre Dobrogea, pe lângă cetatea ce iese la iveală, pe care e imposibil să o transportăm de acolo. Restaurate la locul lor, ele vor mărturisi vechea dominaţie a imperiului romanilor, azi redeşteptată sub stăpânirea tânărului regat român. Pietrele cu inscripţii, prezentând un interes epigrafic iar nu artistic, vor alcătui Lapidariul de la Filaret. Ieşind din epoca antică şi intrând în cea medievală, în acea epocă în care ţara noastră a servit ca o pâlnie prin care s-au strecurat tot felul de neamuri dinspre răsărit spre apus, muzeul nostru se va mândri cu unul din monumentele cele mai de seamă: populara Cloşcă cu pui de aur de la Pietroasa, lăsată de goţi în trecerea lor prin Munţii Buzăului. Iar întunericului ce urmează, şi pe care nici istoricii nu l-au putut scurta în destul, îi va corespunde în colecţiile noastre un mare gol, până ce în sfârşit apar, deodată cu înfiinţarea voievodatelor, scumpele şi splendidele odoare bisericeşti – dovezi strălucite nu numai a credinţei strămoşeşti, dar şi a înaltului grad de cultură al străbunilor noştri. Această splendidă secţiune, alcătuită din sugestivele şi nestimatele ei icoane, din epitafiile brodate de mâinile chiar ale domniţelor noastre, din odoarele de tot felul în aur şi în pietre scumpe ale mitropoliţilor sau ctitorilor boiereşti, toate aceste tezaure vor da desigur cea mai vie imagine a belşugului şi a vieţii de înaltă treaptă culturală în care se răsfăţau voievozii noştri, tot atât de vajnici luptători ca şi pricepuţi arhitecţi şi artişti. Astfel istoria Principatelor ne va fi oglindită în sălile Muzeului Naţional, în toate ale ei amănunte, dar mai imparţial, mai impunător şi mai imediat decât ne-o pot da chiar scrierile cronicarilor sau ale istoricilor noştri. Alături de reprezentanţii claselor domnitoare sau călugăreşti va avea locul ei de cinste şi marea masă a poporului, splendid înfăţişată prin minunatele ţesături ale gospodinei noastre, sau prin nu mai puţin surprinzătoarele produse ale ţăranului nostru. În ele se resfrânge întreaga poezie a poporului. După cum doina şi graiul popular au reîmprospătat limba românească de azi, tot astfel produsele ţărăneşti vor face să renască o splendidă artă naţională. Ieşind din domeniul trecutului şi al anonimatului, muzeul va da un loc de frunte şi artei zilelor noastre, transmiţând astfel viitorimii şi actualitatea care aşa de repede se va trece. În această secţiune vor ocupa un loc de frunte lucrările măiestre datorite Maiestăţii Sale Reginei şi Alteţei Sale Principesei Maria. Astfel legendele frumoase, ale Domniţelor care dăruiau giuvaerurile pentru săvârşirea mănăstirilor sau ale acelor care-şi petreceau timpul cusând cu fire de aur epitafele domneşti, vor deveni o realitate pentru noi, când vom admira lucrările datorite neîntrecut de îndemânatecelor mâini ale Reginei, ale Domniţei şi ale femeilor din numeroasele societăţi de cultură ale zilelor noastre. Prezentul va înviora trecutul şi, în loc de a fi un cimitir al artei, Muzeul Naţional va fi şcoala vie a patriotismului şi a dezvoltării sentimentului estetic. Astfel înţeleasă, menirea muzeului este mai înaltă decât a oricărei alte instituţii de cultură, căci nici una nu are o acţiune aşa de generală şi de binefăcătoare. Întreg poporul, de la clasele cele mai înalte până la cele mai de jos, va avea satisfacţia sa prin muzeu. Cărturarul savant va avea la dispoziţie o arhivă de documente ale timpului, mult mai directe şi mai puţin prefăcute ca sorginţile scrise; analfabetul de asemenea va fi fără de voie răpit de frumoasele înfăţişări care vor izbi văzul său. Muzeul va avea astfel nu numai un rol cultural dar şi unul moral: prin el generaţiile tinere vor învăţa să aprecieze şi să iubească trecutul. Pentru ca obiectele să producă tot efectul dorit, se cuvenea să se dea conţinutului cadrul cuvenit. Spre a noastră mare ruşine, trebuie să constatăm că în această privinţă nu s-a făcut nimic până în prezent. Rămăsesem într-o prea vădită inferioritate faţă de vecinii noştri imediaţi de la nord şi de la sud. Era vremea ca acum, după ce ne putem mândri cu localuri admirabil amenajate pentru fauna şi flora noastră, să facem ceva sacrificii şi pentru arta străveche. Cu atât mai mult, cu cât ea este mai susceptibilă de a pieri prin uzură, prin distrugere sau prin expatriare, pe când natura, veşnic darnică, nu stârpeşte aşa de repede speţele sale, ci singură le perpetuează la infinit. Şi, dacă cu drept cuvânt ne mândrim cu splendidele vitrine în care muzeul de zoologie adăposteşte atâtea speţe de animale indigene şi străine, cu atât mai mândri vom fi de a vedea, în sfârşit, la loc de cinste rămăşiţele din vremea lui Mircea, a lui Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Brîncoveanu şi atâtor alţi mândri înaintaşi ai noştri. Mai bine de o decenie am luptat pentru a pune în evidenţă această constatare elementară. Indiferenţa arătată faţă arta străveche nu corespundea cu starea de cultură la care năzuim. A trebuit o fericită întorsătură a soartei, pentru ca să văd visul realizat. S-a întâmplat ca visteria ţării să fie în mâinile unui spirit superior ca al lui Petre Carp, care ştia să aprecieze şi să alinieze nu numai nevoile materiale ale ţărănimii, dar cunoaşte şi susţine cu inimă caldă şi cu adâncă pricepere şi interesele superioare ale culturii naţionale. Iar la departamentul cultelor am avut fericirea să se afle în acelaşi timp C.C. Arion, un suflet de adevărat artist, care nu din spusele altora ci prin simţul înnăscut, ce natura îl sădeşte numai în unii aleşi ai ei, să aprecieze valoarea adevărată a operelor de artă şi să se ridice până în sferele ideale ale frumosului. A trebuit fericita conlucrare a acestor doi factori, pentru ca în fine să se poată obţine un local demn pentru moştenirea artistică a poporului românesc. Cu mijloacele ce ni s-au pus la dispoziţie, iscusitul artist N. Ghika-Budeşti a izbutit să dea cea mai reuşită soluţie problemei ce se impunea. Arhitectura exterioară trebuie să oglindească în primul rând conţinutul, care joacă rolul principal. Cerinţelor acestuia a căutat să se conforme aspectul clădirii. Şi deoarece arta religioasă constituie partea importantă a tezaurelor expuse, era natural ca stilul mănăstirilor să precomine în alcătuirea noii clădiri. Astfel intregul muzeu se va grupa în jurul unei curţi centrale împrejmuită de arcade, ca în străbunele noastre mănăstiri. Ca şi acolo ea va servi de loc de odihnă şi de reculegere intelectualilor şi visătorilor dornici de un loc de meditaţie asupra trecutului şi de inspiraţie patriotică. În aripile înconjurătoare vor fi instalate, după normele ştiinţifice şi estetice cuvenite, colecţiile de artă. Jos va fi antichitatea. Catul principal conţinând secţia eclesiastică va determina tonul şi ordonanţa arhitectonică. În aripi vor fi colecţiile etnografice şi de artă modernă. Pentru a întrerupe repetarea arcadelor succesive, se ridică în mijloc un turn pătrat, amintind culele locuinţelor boierilor noştri. În arcada mijlocie, în faţa sălii de onoare, se va aşeza statuia măreaţă a Celui căruia Îi datorim în primul rând posibilitatea unui asemenea aşezământ: în mijlocul tezaurelor voevozilor noştri se va ridica figura primului nostru Rege. Nu va fi regele învingător pe câmpul de vitejie, ci statuia pacinică a Regelui Carol Intemeetorul de instituţii mari şi ocrotitorul culturii româneşti. Clădit din materiale durabile, numai piatră şi cărămidă aparentă, acest muzeu va da generaţiilor viitoare cea mai bună imagine a dezvoltării noastre culturale la începutul veacului al XX-lea. E de aşteptat ca după scurt timp clădirea să devie neîncăpătoare pentru colecţiile şi darurile, ce sper că acum vor veni mai multe. Atunci, păstrându-se faţada, se vor putea mări aripele, construindu-se, potrivit nevoilor, încă vreo două alte curţi cu clădiri înconjurătoare. Oricare ar fi dezvoltarea ce va lua în viitor, ministrului Arion îi revine marele merit de a fi pus piatra fundamentală a primului muzeu de artă. Legitima mândrie ce trebuie să resimtă poate fi lesne tulburată şi întunecată, dacă nu se va da cuvenita urmare frumoasei şi inimoasei fapte. Pentru ca muzeul să devie ceea ce cu toţi dorim din suflet, e nevoie ca să i se dea şi mijloace de a se îmbogăţi şi de a-şi expune în mod demn colecţiile ce conţine. Aceste cerinţe însă nu se pot satisface cu micile mijloace ale bugetului actual. Ele vor trebui neapărat sporite. Sunt convins, că nici nu este nevoie să mai insist asupra acestui punct. Ceea ce până ieri se părea o aberaţie, azi e considerat ca o necesitate de neînlăturat. Arta şi-a cucerit şi ea dreptul de viaţă. Odată inerţia trecutului înlăturată, viitorul muzeului este neîndoielnic asigurat.

(Broşură 8°, Edit. „Minerva“ 1912)

---------------------------
Al. Tzigara-Samurcaş, Muzeografie românească, Bucureşti, 1936
 

• email
• tipăreşte

• MUZEU|
• OAMENI|
• OBIECTE|
• DE PRIN MUZEU|
• PUBLICAŢII|
• ATELIERUL DE CREATIVITATE