HORIA BERNEA
Unul dintre cei mai mari pictori români contemporani, ale cărui expoziţii în ţară şi în străinătate au rămas ca repere permanent actuale în domeniu. Din 1990 până la moartea sa în 2000 a fost director al Muzeului Ţăranului Român. A fondat un stil aparte în etnomuzeografia europeană, pe care îi plăcea să îl numească muzeologie născândă, pâlpâitoare.
De la el am învăţat că nu trebuie să te grăbeşti sau să te încăpăţânezi atunci când vrei să pui în operă un proiect. Mai întâi te gândeşti bine, să vezi dacă ideea iniţială e corectă. Nimeni nu ştia mai bine ca el să vadă. Apoi te sfătuieşti cu alţii, de preferinţă cu cei despre care ştii că au păreri diferite de ale tale. Apoi încerci să ţii cont de toate remarcile, argumentând dacă le respingi, sau înglobându-le în proiect, dacă crezi că îl pot îmbogăţi. Apoi aştepţi, adică gestezi, pregătind iluminarea. Pentru Horia Bernea, iluminarea însemna convingerea că ideea era convergentă cu credinţa - asumat şi liber creştină. Abia atunci, proiectul putea începe aventura punerii în operă. Şi abia atunci se petrecea minunea coagulării echipei. Încă nu am cunoscut pe altcineva atât de capabil să construiască mici familii punctuale cu oameni care nu sunt decât oameni, şi să le transforme slăbiciunile în creativitate, complexele - în stil personal, frustrările - într-un nou entuziasm şi veleităţile - în dorinţă de afirmare colectivă.
Nu se temea să şocheze, să irite, să incite. Ne-a contaminat de îndrăzneală, adresându-ne întrebări dificile - ce vezi aici? ce crezi despre asta? ce înţelegi? de ce nu-ţi place? – sau invitându-ne să-l contrazicem. Nu a fost şi nu e uşor. Dar nimic din ce facem la muzeu sub aripa lui nu e uşor.
Ioana Popescu
Unul dintre cei mai mari pictori români contemporani, ale cărui expoziţii în ţară şi în străinătate au rămas ca repere permanent actuale în domeniu. Din 1990 până la moartea sa în 2000 a fost director al Muzeului Ţăranului Român. A fondat un stil aparte în etnomuzeografia europeană, pe care îi plăcea să îl numească muzeologie născândă, pâlpâitoare.
De la el am învăţat că nu trebuie să te grăbeşti sau să te încăpăţânezi atunci când vrei să pui în operă un proiect. Mai întâi te gândeşti bine, să vezi dacă ideea iniţială e corectă. Nimeni nu ştia mai bine ca el să vadă. Apoi te sfătuieşti cu alţii, de preferinţă cu cei despre care ştii că au păreri diferite de ale tale. Apoi încerci să ţii cont de toate remarcile, argumentând dacă le respingi, sau înglobându-le în proiect, dacă crezi că îl pot îmbogăţi. Apoi aştepţi, adică gestezi, pregătind iluminarea. Pentru Horia Bernea, iluminarea însemna convingerea că ideea era convergentă cu credinţa - asumat şi liber creştină. Abia atunci, proiectul putea începe aventura punerii în operă. Şi abia atunci se petrecea minunea coagulării echipei. Încă nu am cunoscut pe altcineva atât de capabil să construiască mici familii punctuale cu oameni care nu sunt decât oameni, şi să le transforme slăbiciunile în creativitate, complexele - în stil personal, frustrările - într-un nou entuziasm şi veleităţile - în dorinţă de afirmare colectivă.
Nu se temea să şocheze, să irite, să incite. Ne-a contaminat de îndrăzneală, adresându-ne întrebări dificile - ce vezi aici? ce crezi despre asta? ce înţelegi? de ce nu-ţi place? – sau invitându-ne să-l contrazicem. Nu a fost şi nu e uşor. Dar nimic din ce facem la muzeu sub aripa lui nu e uşor.
Ioana Popescu
.jpg)
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
