Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
N-are mamă, n-are tată, n-are soră adorată
Irina Nicolau
N-are mamă, n-are tată, n-are soră adorată
Despre un ins fără scrupule spunem că, n-are mamă, n-are tată. Absenţa familiei îi dă libertatea să-şi facă numele de râs. Existenţa unui tată, cel puţin în principiu, i-ar pune probleme de onoare şi cea a unei mame l-ar deprinde cu exerciţiul ruşinii.
Nu sunt mulţi cei care pot invoca drept scuză lipsa părinţilor. Slavă Domnului, cei mai mulţi români au mamă, tată, fraţi, surori, bunici, unchi, nepoţi, cumnaţi, veri, cuscri, naşi şi fini. Deşi numeroşi, noi nu ne-am înghesuit niciodată, câte treizeci-patruzeci sub acelaşi acoperiş în struturi familiale de tip zadruga. Aşa făceau slavii. Românii iubesc intimitatea: mama, tata, copiii, uneori bunicii şi, atât. Ca urmare, în viaţa de zi cu zi, relaţiile de familie se consumă în grupuri mici. Sărbătorile reunesc tot neamul, sărbătorile şi supărarea. Iar rudele se ajută. Se ajută principial, acolo unde există principii şi neprincipial, acolo unde principii nu-s…
Spre binele sau spre răul naţiunii, familiile funcţionează. Cu familii care funcţionează am supravieţuit unui coşmar de 45 de ani şi tot cu familii care funcţionează ne înfruntăm cu incertitudinile şi lipsurile prezentului. Mă număr printre cei preocupaţi de evaluarea pagubelor produse de comunism. Ştiu că au fost numeroase situaţiile în care soţiile erau silite să divorţeze de bărbaţii aflaţi în puşcării, că pentru copiii acestora studiile erau interzise, că femeile erau obligate să nască până la 42 de ani ca să-şi facă norma de patru copii, că dificultatea de a obţine un divorţ obliga cupluri care se detestau să trăiască împreună degradându-se, că lipsurile materiale transformaseră nunta într-o afacere, spulberând tradiţia naşilor moşteniţi din tată în fiu şi aşa mai departe.
Revin la ajutorul pe care şi-l dau rudele. În discursul comunist oficial, elogiul făcut familiei se desfăşura în paralel cu denunţarea nepotismului. Dar nepotismul contestat de comunişti era cel practicat tocmai de ei, în comunism este ajutat nepotul prost sau familia proastă să ocupe un post în care să se procopsească şi să-l procopsească şi pe cel care i-a ajutat. Dacă nepotismul ar însemna, pur şi simplu, să-ţi ajuţi nepotul, nu cunosc ceva mai bun. Perioada cea mai înflorită a României s-a bizuit pe mulţi nepoţi ajutaţi.
Ştiu o familie care numără în arborele ei genealogic un scriitor celebru, un mare filozof, patru diplomaţi, patru profesori universitari, judecători, doctori, avocaţi şi o distinsă directoare de liceu. Aceasta şi-a trimis în Franţa, la studii, două nepoate şi alte trei au urmat liceul la şcoala pe care o conducea. Privilegiul de-a fi nepoatele directoarei era plătit scump, mătuşa era mult mai exigentă cu ele.
Bine, mi se spoate spune, dar comuniştii denunţau cazurile de nepotism, ism, adică rău… Denunţau, cred, un tip de relaţie cu nepotul care propăşeşte în comunism fiind greu de reperat în alte societăţi. Dacă eşti bancher şi ai un nepot neisprăvit, nu îi dai banca pe mână. Îi faci o rentă şi îl trimiţi să se plimbe în jurul lumii. Când nu-i lucrul tău şi nu-ţi pasă dacă se alege praful, zici nepotului, măi, Sucă, hai, şi apucă ce poţi.
De fapt, dacă mă gândesc la discursul oficial despre familie, care mi-a otrăvit tinereţea, îmi dau seama că turbarea pe care mi-o provoca provenea din faptul că era pronunţat de indivizi ale căror vieţi de familie erau veritabili vulcani noroioşi. Invocată prea des de ei, familia devenea ceva dubios, era contaminată de propria lor ipocrizie. Îmi amintesc de „o lectură obligatorie“ din şcoală. Romanul se numea „La cea mai înaltă tensiune“. Cred că era foarte prost. Spun, cred, pentru că nu-mi amintesc din el decât o pagină, cea în care Baci Caroly, fruntaş în producţie, a primit un bilet sindical, să se odihnească la mare. Scenă de familie: el citeşte ziarul, ea caldă. De fapt, pregăteşte bagajul lui. El ridică ochii din ziar şi o întreabă dacă nu regretă că rămâne acasă. Ea zice că nu. Apoi adaugă că, în anul care vine, se va strădui să fie şi ea fruntaşă în producţie şi va primi şi ea un bilet sindical. Sper din tot sufletul să nu fi inventat povestea. Ce mă face să cred că nu am inventat-o este faptul că râd de ea de vreo treizeci de ani. Oricum, aşa familie să fie la ei. Decât aşa mamă şi tată, mai bine la Pinochio.
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
