Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Picu Pătruţ în viziunea lui Onisifor Ghibu
Picu Pătruţ s-a născut în anul 1818, în Sălişte, lângă Sibiu. De mic a manifestat profunde aplicări spre viaţa religioasă , ceea ce i-a şi determinat pe părinţii săi să-l lase ca , la vârsta de 11 ani, să intre, ca şi Anton Pann, în slujba bisericii. De la 1829 şi până în 1872 el serveşte mai întâi ca ajutor de eclesiarh, apoi ca eclesiarh sau crâsnic al bisericii „celei mari” din satul său. Slujba aceasta nu a părăsit-o nici în anii 1848-1852, când a funcţionat şi ca dascăl la şcoala primară din localitate, suplinind pe unul dintre cei doi învăţători plecaţi la oaste.
În tot timpul vieţii sale, Picu a fost legat în chipul cel mai intim de Săliştea lui, de care nu s-a despărţit decât în două rânduri: când a trecut în Ţara Românească, pentru a vizita nişte mănăstiri în judeţul Vâlcea, şi pentru a primi în anul 1862 şi tunderea oficială întru monah, la schitul Cheia (judeţul Vâlcea). În realitate acest din urmă act era de ordin pur formal, deoarece Picu a trăit din fragedele lui tinereţe, o viaţă severă de călugăr, îndeplinind cu stricteţe pravila vieţii monahale şi schimbându-şi chiar şi numele în acela de Procopie. Călugărirea la o mănăstire şi reîntoarcearea în sat, pentru a-şi trăi acolo noua viaţă de monah, corespundea unei concepţii personale a lui Picu despre călugărie. Picu nu s-a putut hotărî să trăiască în mănăstire, a cărei viaţă contemplativă îi părea insuficientă şi a cărei disciplină o găsea şi prea slabă, şi de prisos. El nu simţea nevoia unei constrângeri venite din afară, ci voia să se stăpânească singur şi să trăiască nu numai pentru sine şi pentru Dumnezeu, ci şi pentru oameni, şi nu numai în rugăciune, ci mai ales în dragoste obştească şi în muncă.
Dacă ar fi trăit într-o altă epocă şi într-un alt mediu, el ar fi fost poate un Antoniu de Padua sau un Francisc de Asissi pe teren social-religios, un Roland sau un Greban pe terenul poeziei şi al misterului, un Ion Cucuzel în domeniul cântării sfinte, un Fra Filippo sau un Boticelli în domeniul picturii, un Pastalozi pe terenul educaţiei ş.a.m.d.
Un simplu Anton Pann al Ardealului?
În timp ce Anton Pann a fost mai mult un colecţionar întâmplător al unor comori poetice „de la lume adunate şi iarăşi la lume date” – un poet glumeţ şi distractiv, de predilecţie al publicului de la mahalale, - un iscusit cântăreţ de biserică, - un dascăl de muzică mai mult de profesie, şi un moralist de principii fără o rigoare prea severă, - Picu Pătruţ s-a ridicat din păturile adânci ale ţărănimii, trăind într-un mediu religios şi social deosebit de temeinic, în contact cu poporul de jos şi cu cele două instituţii educative mai tipice ale lui: biserica, respectiv mănăstirea şi şcoala naţională. Înzestrat de Dumnezeu cu un dar poetic bogat şi autentic românesc şi cu un rar talent de pictor religios, Picu Pătruţ mai era şi un cultivator devotat al acelei teologii româneşti populare tradiţionale ale cărei caractere definitive încă nu au fost fixate până acum.
Ca bogăţie de activitate literară şi poetică Picu Pătruţ nu stă mai prejos de atât de productivul rapsod de pe malul Dâmboviţei, în schimb activitatea lui are un caracter mult mai unitar mai armonic şi mai atrăgător. Anton Pann a avut norocul să dispună de o tipografie proprie de unde cărţile lui puteau să iasă uşor în ediţii peste ediţii şi să umple ţara şi lumea. La rândul său Picu Pătruţ a trăit într-un sat retras din Ardeal supus pe atunci Austriei, şi mai pe urmă Ungariei, unde nu avea nici posibilitatea şi poate că nici dorinţa de a se folosi de tipar.
Poetul Picu Pătruţ
În ce priveşte versurile cuprinse în câteva volume mari, manuscrise, cred că în acest domeniu Picu este cantitativ cel mai bogat scriitor român. Influenţat la început de scriitorii populari ai timpului Ion Tincovici, Ion Barac, Vasile Aron şi Anton Pann, ale căror poezii le şi reproduce în parte, în masivele sale colecţii, în scurtă vreme el îşi ia singur avânturi înalte, reuşind să alcătuiască multe sute de poezii şi poeme, aproape toate religioase, de o factură populară impecabilă, şi ca inspiraţie, şi ca limbă şi ca atmosferă religioasă. Poeziile scrise în legătură cu praznicele şi duminicele de peste an, sunt izbucnirile spontane în formă de imnuri şi psalmi, ale unui suflet mare şi bun de om sfânt. Afară de versuri Picu Pătruţ ne-a lăsat şi o dramă religioasă populară, intitulată Mironosiţele, care s-a prezentat de către copii în satele din părţile Sibiului decenii de-a rândul şi care a fost preluată de Victor Ion Popa şi publicată în Cartea Satului, în scopul de a fi reluată şi generalizată pe întreg cuprinsul pământului românesc.
Pictorul Picu Pătruţ
Cele 30 de volume de poezii şi de proză, care ne-au rămas de la el, cuprind aproximativ 2000 de scene şi portrete religioase, lucrare în miniatură, în acuarel, în condiţii dintre cele mai rare în viaţa noastră artistică din toate vremurile.
Influenţate la început într-o oarecare măsură de xilografiile pe care le-a cunoscut din diferite cărţi bisericeşti vechi, ele depăşesc şi cantitativ şi calitativ, tot ce se cunoaşte până acum la noi în pictura religioasă primitivă. În opera niciunui miniaturist român nu trăieşte atât de complet, atât de viu şi atât de autentic româneşte, credinţa religioasă creştină depozitată în istoria biblică a ambelor Testamente, ca în opera lui Picu. Chipurile lui Picu se deosebesc, în afară de tehnica lor, printr-o imaginaţie extrem de bogată, printr-un mare dar de compoziţie, printr-o minunată armonie a culorilor, printr-o surprinzătoare expresivitate a feţelor, precum şi printr-un aer de familie al persoanelor înfăţişate , care îţi lasă impresia unor vechi şi scumpi cunoscuţi. În lucrările lui întâlnim un stil românesc popular, norocos echilibrat, simplu şi natural, care ne încântă ochiul şi sufletul, deopotrivă cu culorile şi formele naturii şi plaiurilor româneşti, ca şi cu modestia şi sinceritatea sufletului ţărănesc, călit în tradiţia religioasă strămoşească.
Teologul popular Picu Pătruţ
Picu nu trăia prin biserică, ci pentru biserică şi pentru idealurile morale ale ei, închinându-şi fiecare clipă a vieţii sale slujirii Domnului, prin cântare, prin alcătuire de versuri, prin zugrăvire de lucruri sfinte, prin citire de cărţi bisericeşti, religioase şi teologice, şi prin operele de dragoste faţă de aproapele său. Exemplarul Bibliei de la St. Petersburg el l-a completat cu 400 de pagini scrise de mâna lui, cu o admirabilă caligrafie cirilică, cuprinzând toate prefeţele Bibliilor anterioare şi tâlcuri de ale sfinţilor părinţi, şi, pe deasupra, 139 de ilustraţii, adevărate capodopere de inspiraţie şi de realizare artistică.
Un sfânt
Picu Pătruţ se obişnuise cu un trai auster în toate; viaţa lui era rugăciune, cântare, post şi binefacere. Serile, de obicei, le petrecea în tovărăşia creştinilor din sat, care veneau la el pentru a-i asculta poveţele şi a se desfăta în cântări religioase. În astfel de prilejuri, prietenii aduceau cu sine şi câte ceva pentru gustare. Ca vechii creştini, în frăţeştile lor agape, toţi cei de faţă consumau în comun ce aduceau de acasă, apoi cântau împreună, fie cântări bisericeşti, fie versuri de ale lui, şi discutau problemele vieţii în lumina învăţăturii dumnezeeşti şi a dragostei creştineşti.
Picu Pătruţ a trăit ca monah în lume, până la 1872, când a fost răpus de o boală de piept, cauzată de o mare criză de conştiinţă.
Extrase din lucrarea: Onisifor Ghibu Un reprezentant rustic al spiritualităţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea: Picu Pătruţ din Sălişte de Onisifor Ghibu
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
