Catre Tur Virtual




Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...

Pilotul automat

Irina Nicolau




Vremea lui „aiasta nu se poate“. În copilăria mea mai existau o mulţime de meşteri care îşi făceau treaba cum se face şi, atunci când cineva le pretindea să schimbe ceva din ce învăţaseră, spuneau răspicat şi cu fermitate, cucoană, aşa nu se poate! Alţii, mai complezenţi, ascultau comanda cu capul dat pe o parte şi pe urmă ziceau, pot să încerc, dar nu garantez. A treia categorie nu exista.
Mărturisesc că mă exasperau. Croitorii mai ales. Îi duceai ştofa, i-o arătai şi el spunea că n-ajunge. Cum nu ajunge, domnule, şi îi dovedeai că te înfăşori în ea de trei ori. Dacă avea amabilitatea să-ţi explice, aflai că tiparul de mânecă se pune aşa şi cracul de pantalon se pune aşa, că aici trebuie să vină pe drept şi acolo pe biè, apoi schiţa rapid ceva pe ştofă şi la sfârşit vedeai că n-ai material de spate sau pentru piepţi. Nea Fane, săracul, era altfel. El îţi făcea palton dintr-o batistă. Iar nea Traian mi-a făcut cizme desfăcând o servietă… Dar ei lucrau la teatru. Acolo învăţaseră că se poate şi altfel. Ceea ce cred că i-a făcut să accepte uşor noul fel de lucru a fost faptul că nu făceau haine-haine, nici pantofi, ei făceau „costume de scenă“ şi răspunderea, toată, o purta scenograful. Amândoi au murit.
Procesul comunismului. Când au venit comuniştii, lumea s-a întors cu josul în sus. Te miri ce a început să se poată şi ce să nu mai fie posibil. O sumedenie de oameni s-au pomenit peste noapte meseriaşi. Făceau ce n-au învăţat şi cei mai mulţi făceau prost. Nu-mi iese din cap o observaţie a lui Horia Bernea referitoare la ţărani. Ceea ce făceau, zice, era definitivul însuşi. Definitivul însuşi… tocmai pe ăsta l-am pierdut şi am ajuns o ţară plină de cârpaci. Să nu se înşele cineva crezând că substantivul cârpaci este în relaţie directă cu verbul a cârpi, care numeşte o activitate modestă dar corectă. Peticul bine pus este uneori un adaos preţios. Cârpaci vine de la a cârpăci, cârpăceala fiind în orice lume normală prost văzută.
Nu ştiu cum îşi închipuie alţii procesul comunismului. Acum, după cinci ani pierduţi, nu-l mai văd decât sub forma unei analize generale în care fiecare ins va trebui să judece ce a pierdut. În lista în pagube va apărea, probabil, mereu cuvântul demnitate: demnitatea de a fi profesor, doctor, inginer, arhitect, muncitor, ţăran… Cum poţi să fii demn când eşti profesor cârpaci, doctor cârpaci, inginer cârpaci şi aşa mai departe. Totul este marcat de cârpăceală. Cum spunea nepoata mea, când avea trei ani şi oamenii şi pungile, şi telefoanele, şi patria…
Paradoxal este că lucrurile merg şi aşa. Merg datorită capacităţii neobişnuite pe care o are românul de a recurge la sisteme secundare. Când ceva nu merge, el trece pe pilotul automat care poate fi cumnatul, naşul, finul, unul cu care a făcut armata, altul pe care l-a cunoscut într-o vară. Acest ins intervine şi face treaba cum se face, atât de bine cât poate el. Ce se va întâmpla însă când cârpaciul va deveni cârpaci şi pentru el şi ai lui, când „cel mai binele“ pe care ştie să-l facă nu va mai fi suficient? Nu-mi pot închipui cum se poate ieşi dintr-o astfel de criză. Mă încredinţez unei vorbe bătrâneşti, ştiu eu cât de bătrânească o fi: „Niciodată nu-i aşa, ca să nu fie cumva“. Ni s-or alege apele, doar nu ni s-a astupat viitorul!





înapoi la pagina principală
 
inchis