Nu ştim alţii cum sunt, dar noi ne simţim acasă în Muzeul nostru. Adică ne simţim bine, ne place să privim în jur în sălile prietenoase cu pereţi pictaţi, pline de obiecte frumoase sau surprinzătoare sau, dimpotrivă, familiare. Ne simţim mai aproape de părinţi şi simţim totodată că aici avem ce povesti şi copiilor. Muncind împreună mai mult de jumătate din zi, din când în când între noi se coagulează relaţii apropiate, asemănătoare relaţiilor de familie. Nu ştiţi dacă să ne credeţi? Exagerăm poate? Veniţi acasă la Muzeul Ţăranului şi verificaţi...
Recviem pentru o lume
Irina Nicolau
Cu fiecare an care trece, sărăcim tot mai mult. Schimbăm o sărăcie cu alta. Privim neputincioşi cum se alege praful de tot ce am avut mai preţios. Mă gândesc, de pildă, la noţiunea de „neam bun“. Neamul bun este o tulpină sănătoasă de oameni cinstiţi, cu rădăcini vechi de strămoşi lăudaţi şi cu roade de urmaşi vrednici. Neamul bun a fost şi ar fi putut să rămână o forţă redutabilă dacă, încă de la început, comuniştii nu şi-ar fi îndreptat degetul butucănos în direcţia lui, făcând din apartenenţa la neamul bun o vină şi o ruşine. De altfel, comunismul ştia că neamul, în general, îi este duşman potenţial, nu întâmplător a fărâmiţat societatea transformând-o într-o adunătură de inşi risipiţi şi speriaţi, locuind în camere cât mai decomandate, de unde puteau fi ciuguliţi, fără ecou, unul câte unul.
Trăim la sfârşitul unui secol şi asistăm cum mor cei care s-au născut la începutul lui. Astăzi dimineaţă a murit, la 95 de ani, bunica cumnatului meu. Avea ochii albaştri. Ne mor martorii şi nu putem să ne opunem. Tot ce putem face este să repetăm, cu fiecare ocazie, povestea lor.
Lenca, Ştefan, Sofiţa, Eliza, Elena, Constantin, zis Cotan şi o soră moartă în copilărie. Şapte după unii, 11 după alţii, este tot ce am putut reconstitui. În urmă, nişte strămoşi Popescu. După ei, un Ionescu şi diferite feluri de nume. Atât doar că Ionescu, nepotul Sofiţei, a fost chiar Eugen Ionesco! Şi neamul bun nu dă niciodată un singur rod. Prima născută, Lenca, a fost bunica profesorului Vespasian Pella, care a reprezentat România la Curtea Internaţională de la Haga. Fratele Ştefan a fost profesor universitar de geografie la Iaşi. Eliza, profesoară, s-a căsătorit cu un profesor, director de şcoală la Botoşani, cu care a avut trei fete, profesoare şi ele. Cotan a fost preşedintele Tribunalului din Râmnicu Sărat. A murit, împreună cu soţia lui, când erau foarte tineri. Fetele lor au fost crescute de sora Elena, au studiat la Paris şi una dintre ele, Ioana, a devenit nora lui nenea Mihăiţă Nicolau din Ploieşti, care avea trei feciori, doi diplomaţi şi un profesor universitar. Iar Elena, cea care a crescut fetele lui Cotan, a absolvit, prima din seria ei, École normale supérieure de Sèvre din Franţa, a ajuns directoare la Şcoala Centrală de fete – fiind, împreună cu soţul ei, Ion Rădulescu-Pogoneanu, printre executorii testamentari ai lui Titu Maiorescu, indicaţi pentru îngrijirea manuscriselor. Elena şi Ion au avut trei copii: Anina, Victor şi Titu. Titu a obţinut locul al doilea la concursul de funcţionari ONU din 1945, concurând cu 2.000 de contracandidaţi, floarea universităţii anglo-saxone, Victor, căruia i se spunea Picky, a fost discipolul lui Titulescu şi a făcut parte din echipa care a negociat cu anglo-saxonii ieşirea României din război. Putea să plece din ţară, dar şi-a cedat locul din avion. A murit în puşcărie, la Râmnicu Sărat; tragică ironie, este ucis la el „acasă“. A fost bătut, chinuit şi înfometat la fel ca toţi ceilalţi, într-o vreme când boala nu-i mai îngăduia nici o mişcare. Şi Anina. Deşi era cea mai mare, pentru că era fată, numele Aninei era pomenit întotdeauna mai târziu.
Anina a făcut studii de filologie şi filozofie. A fost, ca şi mama ei, o persoană eminentă. A scris manuale şi cărţi. S-a căsătorit cu Mircea Vulcănescu. Mircea Vulcănescu a murit. Anina a fost eliminată din învăţământ. Ca şi alte femei de neam bun, a trăit din lecţii de franceză. Apoi a plecat la fata ei, în Franţa. Acolo a suferit trei decenii.
Neamurile bune se adaptează greu după plecarea din ţară. Le e dor de ACASĂ. Poate şi pentru că acest ACASĂ este, în parte, construcţia lor.
Prin moartea Aninei iar am sărăcit. S-a stins ceva. Greu de spus repede şi pe scurt ce anume. De fapt s-a stins o lume.
înapoi la pagina principală
(1).jpg)
.jpg)
.jpg)
