Catre Tur Virtual
În mod special remarcăm donaţiile colecţionarilor Marian şi Luminiţa Iacob (185 piese – icoane pe lemn şi pristornice din sec. XIX şi XX din zona Munteniei), valoroasa colecţie de pristornice circulare a lui Constantin Movileanu-Bobulescu (8 piese de sec. XIX din Moldova), care au aparţinut străbunicului donatorului, cunoscut prescurar din Iaşi (Costache Movileanu), toate inscripţionate în chirilică precum şi cele câteva zeci de icoane pe lemn şi glajă donate muzeului în anul centenarului de Manola Cristina Ciobanu, urmaşa colecţionarului Corneliu Anton Ciobanu.

Patrimoniul este completat de o colecţie de peste 7.000 de ouă încondeiate donată de familia doctorilor Maria şi Nicolae Zahacinschi.

Achiziţionarea celor şase biserici de lemn din judeţele Arad şi Hunedoara, purtătoare ale unei întregi istorii religioase şi civice româneşti (patru conservate „in situ\", iar două, în incinta muzeului), dezvoltă considerabil şi semnificativ nu doar patrimoniul, ca atare, al instituţiei, cât, mai ales, posibilităţile acesteia de a îmbogăţi cunoştinţele şi viaţa spirituală a vizitatorilor, oferindu-le ocazia de a aprecia nemijlocit ingeniozitatea şi măiestria meşterilor-ţărani de a construi edificii de cult şi de a imagina şi picta scene relevante din marele Ciclu Hristologic (Cina, Judecata, Patimile Mântuitorului, Drumul spre Golgota, Purtarea Crucii, Răstignirea), momente din Geneză, Chipul Măriei cu Pruncul, arhangheli, îngeri, prooroci ş.a. Inedită şi de mare valoare este apoi colecţia Ţări străine alcătuită din obiecte tradiţionale, de uz casnic şi decorative, în număr de peste 4.000, provenite din schimburi şi colaborări internaţionale, care oferă o bază temeinică cercetărilor comparate pentru o mai bună cunoaştere a participării diferitelor popoare la constituirea patrimoniului cultural universal.

Al. Tzigara-Samurcaş - Scrieri despre arta românească




Suntem vrednici de un muzeu naţional?

În noi totul e spoială, totul e lustru fără bază
EMINESCU: Epigonii


Azi, când lumea e preocupată de îndreptarea stării economice a ţărănimii, s-ar părea, poate, că nu e nimerit să ne mai gândim şi la muzeele noastre. Totuşi, cred dimpotrivă că acum tocmai îşi are rostul ei şi chestiunea aceasta, fiind în foarte strânsă legătură cu reformele sociale ce se plănuiesc. Căci, dacă într-adevăr una din cauzele revoltei din primăvara trecută este prăpastia ce s-a dovedit că desparte clasele noastre sociale, atunci nu numai prin reforme agrare se va îndrepta răul. Pe lângă uşurarea traiului ţăranului, trebuie să ne îngrijim şi de educaţia lui morală. Şi într-acest sens e încă foarte mult de făcut, faţă de puţinul realizat. Pământ i s-a mai dat ţăranului şi în alte dăţi; cum i s-a mai asigurat imaşul vitelor sale şi i se vor mai înlesni şi alte avantaje de ordin material. E momentul să ne întrebăm însă, ce s-a făcut în trecut şi ce se plănuieşte în prezent pentru ridicarea moralităţii sale? Căci instrucţia singură – o experienţă dureroasă ne-a dovedit-o – nu satisface şi mai ales nu îmblânzeşte îndestul sufletul ţăranului. Ştiinţa de carte este incontestabil absolut necesară tuturor, nu mai încape îndoială. Ea singură însă nu e de ajuns pentru a da educaţia sau cultura în înţelesul adevărat al cuvântului. Pe lângă spirit trebuie îngrijit şi sufletul. Întrucât cel ce va şti să citească şi să scrie nu se va simţi legat de pământul patriei sale şi prin alte legături sufleteşti, nu ne vom putea bizui pe statornicia sentimentelor sale. Neavând nimic sfânt în cugetul său, ţăranul, fie el chiar absolvent al şcolii primare, într-un moment de orbire va da uitării şi patria şi pe frate şi chiar avutul său propriu. Se va simţi străin într-o ţară indiferentă, cât timp printr-o educaţie serioasă nu i se va fi lămurit rostul său pe acest petic de pământ şi nu i se va fi insuflat o adevărată iubire pentru ogorul şi neamul său. Asemenea sentimente trebuie deci redeşteptate în sufletul său. Respectul tradiţiei este incontestabil unul din elementele cele mai puternice pentru educarea morală a popoarelor. La ţăranul nostru tradiţia religiei strămoşeşti împlinea în parte acest rol în educaţia sentimentală. Cu slăbirea credinţei, ţăranul de azi şi-a pierdut însă multe din însuşirile sufleteşti ale părinţilor săi. De vom putea pe baza credinţei să reînviem şi celelalte sentimente bune ale poporului român de odinioară, nu e loc de cercetat aici. Voi insista numai asupra unui singur factor, de care va trebui să se ţină seamă în îndrumarea viitoare a maselor. Şi anume asupra educaţiei artistice a poporului, care trebuie să capete un loc de seamă în programul nostru cultural. Arta, considerată nu ca o cerinţă a luxului, ci ca o îndeletnicire productivă şi recreativă în acelaşi timp, dovedeşte întotdeauna o bună stare sufletească precum şi prosperarea materială a unui popor. Şi, dacă luptăm pe cale de reforme economice să redăm ţăranului un trai mai omenos şi mai îmbelşugat, trebuie neapărat să-i uşurăm şi reluarea ocupaţiilor artistice ale strămoşilor săi. Căci un belşug mai mare şi o artă mai frumoasă a avut ţăranul nostru din generaţiile trecute. Dovezile indiscutabile ni le produc tocmai rămăşiţele artistice ce mai găsim.

Frumoasele şi numeroasele mănăstiri şi biserici presărate pe întregul pământ românesc ne mărturisesc credinţa, sentimentul de patrie şi totodată şi simţul artistic al voievozilor şi boierilor; iar sculpturile şi ţesăturile naţionale ne dau dovadă a artei şi a bogăţiei plugarului de odinioară. Căci desigur că nu-l trage inima să-şi înflorească poarta şi tinda casei, sau să-şi împodobească pereţii căminului cu velinţe alese şi scumpe pe cel ce n-are un ceaun de mămăligă. Cultivarea artei merge paralel cu prosperitatea materială. Să redobândim pe aceasta din urmă şi în mod firesc va renaşte şi cea dintâi. Cu siguranţă că atunci când ţăranul nu va mai duce grija zilei de mâine şi nu va mai fi aşa de greu apăsat de condiţiile muncii sale, atunci va reînvia în chip firesc şi poezia şi arta populară, acum date uitării. Oricare ar fi însă soarta reformelor sociale plănuite, şi deci implicit şi a viitorului artei noastre populare, o misiune avem de împlinit. Trebuie neapărat să salvăm rămăşiţele ce se mai pot găsi din arta de odinioară. Fie chiar numai ca document al unor vremi mai bune şi al unor însuşiri sufleteşti mai înalte, pe care le-a avut, şi desigur că le mai are încă, poporul român. Prin asemenea probe, mai mult decât prin vorbe, vom putea dovedi gradul nostru de cultură. Astfel numai am putea înfiera pe răuvoitorii care, judecându-ne după un moment de cumplită rătăcire, s-au grăbit să ne trateze de „semisălbatici“, contestându-ne dreptul de naţie civilizată. Datoria de a culege aceste testimonii ale trecutului trebuie să o împlinim, chiar dacă printr-o orbire momentană nu am fi cu toţii convinşi de însemnătatea lor artistică sau culturală. Să ne ferim de blestemul generaţiilor viitoare, care nu ne-ar ierta greşeala de a nu fi salvat la timp asemenea rămăşiţe. Căci nepăsarea de azi nu se va mai putea îndrepta mâine: obiectele dispărute sau distruse nu se mai regăsesc. Ele sunt pierdute pe vecie şi cu ele dispar atâtea titluri ale omeniei noastre.

E vreme, cred, ca, după încercările ruşinoase prin care am trecut, să ne desmeticim puţin şi, reculegându-ne, să căutăm să îndreptăm greşelile comise. Acum, ori niciodată, mai este vreme să înfiinţăm acel muzeu naţional, în care să se oglindească în mod demn trecutul artistic şi cultural al poporului românesc. Mândria naţională nu ar trebui să ne îngăduie să rămânem, mai ales în această privinţă, într-o vădită inferioritate faţă chiar şi de vecinii noştri mai tineri şi mai puţini la număr decât cele douăsprezece milioane de români. Chiar fraţii noştri de peste Carpaţi, cu toate greutăţile ce-i strâng, au reuşit să ne întreacă. Sibiul, Clujul şi Cernăuţii, de pildă, au muzeele lor cu mult încă înainte de Capitala Regatului Român. Aci, cu toate acestea, ar trebui să se înalţe acest adevărat templu al românismului. Prin porturile şi obiectele lor uzuale să se vadă cel puţin reunite la un loc ramurile răzleţe ale românilor de prin Macedonia, Bosnia, Serbia, Ungaria, Moravia, Bucovina şi Basarabia. Alături de variatele costume ale judeţelor din ţară, această adunare, fie chiar numai de veştminte, ar putea totuşi să ne lase să întrezărim puterea ce am reprezenta, de s-ar realiza vreodată întrunirea numeroaselor populaţii româneşti, azi atât de împrăştiate. Dar nu pentru evocarea unor asemenea utopii, ci în vederea unor scopuri cu mult mai practice şi imediate ar trebui înfiinţat acest muzeu. El ar fi casa de educaţie a sentimentelor naţionale şi în acelaşi timp depozitul izvoadelor artei pământene. Prin el ar învăţa generaţiile tinere să aprecieze şi să iubească trecutul; prin el ar afla gospodarul de la ţară mijloacele atât de simple şi totuşi atât de apreciabile prin care bătrânii ştiau să-şi îmblânzească traiul şi să-şi desfete ochiul; prin el, în sfârşit, s-ar face educaţia artistică a întregului popor. Săteanul va fi mândru văzând considerarea deosebită ce se dă produsului mâinilor sale, iar târgoveţul va fi uimit descoperind asemenea însuşiri fratelui său de la ţară. Măgulirea primului şi mulţumirea celuilalt ar contribui desigur la apropierea lor şi poate chiar la iubirea reciprocă. În afară de asemenea consideraţii de ordin moral, să se ia în seamă mai ales însă avantajele economice ce ar rezulta din renaşterea industriilor naţionale pe urma modelelor din muzeu.

Toate aceste argumente, pe scurt numai enunţate aci, vor fi oare în stare să ne deştepte din amorţeala în care ne perpetuăm? Şi, în momentul în care ne încumetăm să prefacem starea economică a ţăranului, fi-vom în stare să realizăm cel puţin această mică operă din domeniul preocupărilor culturale? Dacă nu din sentimentul de datorie faţă de contemporanii noştri, cel puţin din respect faţă de trecutul nostru, ar trebui să ne executăm. Cauza neexistenţei unui muzeu românesc, aşa cum ni s-ar cuveni, nu este, după cum s-ar putea crede, numai lipsa de fonduri. În realitate s-au cheltuit sume cu mult mai mari decât ar fi trebuit chiar, ca să putem fi cel puţin la nivelul vecinilor noştri. Am arătat altădată risipa ce s-a făcut cu banii destinaţi Muzeului de antichităţi şi cum în cele din urmă, cu toate creditele de milioane acordate, tot cu nimic ne-am ales. Din fericire însă nu tot aşa s-a procedat cu Muzeul de zoologie. Acesta, deşi venit cu mult în urma celui de antichităţi, a ştiut să profite mai bine de împrejurări. Azi îl vedem răsfăţându-se în marele şi luminosul local de la şosea, anume construit într-acest scop. Sumele modeste prevăzute la început au fost cu mult depăşite în urmă. Cu mulţumire am constatat că noile credite nu i s-au refuzat. S-au dat şi se mai dau sume însemnate şi pentru completa instalare a acestei instituţii, cum de astfel se şi cuvine. Căci statul e dator să facă asemenea sacrificii pentru institutele sale. Cu atât mai mult, cu cât era neapărat necesar ca în capitala Regatului român să se afle şi un Muzeu de zoologie. Nimeni nu va avea nimic de obiectat în contra lui. Iar acum când acest muzeu există, şi e dotat cu toate cele necesare, nu ar trebui oare să ne ocupăm puţin şi de Muzeul de etnologie şi artă naţională, năpustit într-un colţ al desfiinţatei Monetării a statului? Până când oare dobitoacele să se bucure de o mai mare favoare decât oamenii? Oare lupii, urşii, şerpii şi toate celelalte lighioane de pe la noi, sau chiar din alte continente, ne sunt mai scumpe decât produsele artistice ale strămoşilor şi fraţilor noştri din ţară sau de peste hotare? Oare după varietăţile peştilor sau lipitorilor din apele noastre, sau balenelor şi focelor aduse de pe aiurea, se poate căpăta mai lesne o imagine a culturii româneşti, decât după o strană a lui Petre Rareş, o tâmplă a Cantacuzineştilor sau o troiţă ridicată de bătrânul Burduşel în memoria fiului său mort în războiul independenţei noastre? Şi apoi, oare, atât pentru vizitatorul indigen cât şi pentru cel străin, este de mai mare interes, de pildă, cuibul berzei din Muzeul de zoologie, decât casa cu sculpturile ei unice, a meşterului gorjan Antonie Mogoş, instalată în Muzeul etnografic? Cuiburile de berze cred că sunt aceleaşi peste tot şi bine cunoscute chiar de copii, fără deosebire de naţionalitate; pe când o casă cu stâlpii la fel cu ai lui Mogoş nu se mai întâlneşte nicăieri pe-ntinsul pământului. Şi de aceea socot că atât pământeanul cât şi străinul va trage mai mare folos din vizitarea muzeului de artă naţională decât a celui de zoologie universală1. Iar în mintea ţăranului mai ales, căci de el trebuie să ne îngrijim în primul rând, se vor naşte, sunt sigur, mai curând idei de ordin moral sau patriotic din contemplarea unei icoane străbune sau a portretului ctitoricesc al lui Tudor Vladimirescu, de pildă, decât în faţa tigrului sfâşiindu-şi prada. Necesitatea unui muzeu de artă şi etnografie românească se impune deci mai ales atunci când avem chiar unul de zoologie. Căci şi foloasele ce se pot trage pe urma celui dintâi sunt incomparabil mai mari decât cele ce ne poate da cel de al doilea. Şi e sigur o nespusă ruşine că ne lipseşte încă un muzeu naţional când avem un muzeu zoologic aşa de splendid şi costisitor instalat. Cu atât mai mult cu cât un asemenea muzeu, fie el oricât de însemnat din punct de vedere ştiinţific – după cum de altfel se pare că este al nostru – nu compensează lipsa unui muzeu naţional. Însemnătatea celui zoologic se datoreşte în bună parte caracterului său universal.

Un muzeu de etnografie şi artă românească însă, oricum ar fi el înjghebat, va avea totdeauna un caracter propriu, o originalitate a sa, prin natura colecţiilor chiar. În nici un caz el nu poate suferi comparaţia cu alte instituţii străine decât întrucât priveşte instalarea; căci din punct de vedere al conţinutului el este fără termen de asemănare, fiind unic în felul său. De aceea numai un asemenea muzeu poate da nota caracteristică a poporului nostru, arătând gradul său de cultură. După importanţa tezaurelor artistice şi culturale, iar nu după speţele de dobitoace, ni se fixează locul ce ni se cuvine în rândul naţiilor civilizate. Oricât de vădită e dar superioritatea şi necesitatea unui asemenea muzeu, şi oricât de regretabilă e lipsa lui, totuşi să ne bucurăm că avem cel puţin un muzeu zoologic. Căci cu atât mai multă înlesnire vom putea deci consacra pe viitor toată atenţia, precum şi mai ales toate resursele disponibile pentru muzeul artistic. Faţă de cel zoologic nu mai avem îndatoriri noi. Li s-a făcut animalelor onoarea unei clădiri precum şi a unei splendide instalări; e vremea să aducem aceeaşi atenţie, dacă nu aceleaşi omagii, şi semenilor noştri. Şi trebuie chiar să ne grăbim cât mai mult. Animalele mai pot aştepta. Chiar de nu sunt încă reprezentate în colecţii absolut toate speciile diferitelor familii, nu e o lipsă ireparabilă: ele se reproduc îndeajuns şi fără intervenţia sau grija noastră. Nu tot astfel e însă cu obiectele de artă. Acestea dispar pe zi ce merge. Şi e o crimă să mai întârziem cât de puţin cu colecţionarea lor. O mare şi importantă parte e chiar pierdută. Să salvăm dar cât mai curând ce ne-a mai rămas. Pericolul e iminent ca în puţină vreme, chiar de am voi, să nu mai putem alcătui un asemenea muzeu. Obiectele dispar nu numai prin distrugerea timpului sau a nepriceperii posesorilor lor, dar şi prin colecţionarea străinilor. Ei au agenţi numeroşi care cutreieră ţara şi cumpără tot ce e mai important. Şi dacă nu vom lua măsurile necesare, în curând ne vom trezi în foarte umilitoarea situaţie de a fi nevoiţi să ne ducem la Sofia sau la Budapesta să vedem în muzeele de acolo obiectele româneşti ce n-am fost capabili să reţinem în ţara noastră. Nu pentru întâia dată atrag atenţia asupra pericolului ce ne ameninţă. Dacă mai tărăgănim, vom îndura şi această ruşine. Vecinii vor veni să vadă la noi lupii din Bărăgan, iar noi vom admira în muzeele lor odoarele poporului român. Va fi rezultatul îndărătniciei şi indolenţei noastre. Şi cu drept cuvânt vom merita blestemele urmaşilor noştri. Realizarea Muzeului naţional dorit este cu atât mai lesnicioasă, cu cât un început există chiar. În octombrie s-a împlinit un an de la înfiinţarea oficială, pe cale bugetară, a Muzeului de etnografie şi artă naţională de la Şosea. Ce s-a realizat în acest timp dovedesc cele patru săli

[…]. Lăsând altora aprecierea lucrării, relevez numai existenţa acestor săli, care sunt o dovadă materială şi prin urmare apreciabilă pentru fiecare. Convins că lucrarea nu e terminată şi nici perfectă, adaug numai că în timpul dat şi cu mijloacele foarte reduse de care am dispus, cu greu s-ar fi putut face mai mult. E totuşi un început, un fel de program de muzeu, după care se poate vedea cam ce ar trebui să fie opera completă. Pentru ca muzeul naţional să ia avântul şi proporţiile ce i se cuvin şi pentru ca să realizăm o instituţie în genul celor similare de la alte popoare civilizate, ar trebuie: 1. Să se despartă definitiv cele două instituţii, care se confundă încă. Anume, să se lase în sarcina „Muzeului de antichităţi“ numai antichităţile; iar celui nou creat întreaga artă pământeană. Primul ar cuprinde preistoria, epoca greco-romană, cu bogatul material epigrafic, precum şi numismatica veche. „Muzeul de artă naţională“ ar cuprinde întreaga artă a poporului român, de la cele mai simple produse ale ţăranului până la costumele voievozilor noştri precum şi întreaga artă a mănăstirilor şi bisericilor din ţară. O secţiune aparte ar forma aceea a reproducerilor în gips după sculpturile şi pisaniile principalelor noastre monumente. Asemenea separare se impune şi nu ar constitui decât intrarea în legalitate. S-a putut tolera amestecul straniu din vechiul nostru muzeu, cât timp nu a existat un altul; acum însă trebuie curmată o aşa ciudată stare. De altfel, tot printr-o asemenea sciziune, s-a creat şi actualul muzeu de zoologie, care era înainte alipit pe lângă cel de geologie. Muzeul de antichităţi, mult prea strâmtorat în actualul local, nu ar putea decât să profite în toate privinţele de separarea propusă. Nu o dată am cerut oficial ca să mi se remită obiectele româneşti ce se pierd cu totul în vecinătatea copleşitoare a pietrelor romane. Un raport al meu a fost chiar aprobat, fără însă ca de fapt să se fi realizat predarea obiectelor. Până când însă averea naţională va fi considerată ca posesiune particulară a unui vremelnic director, care se obstinează a nu ceda obiectele ce nu-i aparţin? 2. Pentru completarea colecţiilor acestui muzeu naţional şi salvarea cât mai grabnică a rămăşiţelor artei româneşti, ar trebui să se acorde fondurile necesare. Mai ales în primii ani ai funcţionării instituţiei. În această privinţă însă Muzeul de artă naţională se prezintă în cele mai ruşinoase condiţii […].

Deşi gata instalat din mai, nu poate fi deschis publicului. Nu a mea va fi vina, dacă muzeul de toţi dorit nu se va întemeia. Am arătat cred destul pericolul ce ne ameninţă. Mărturisesc că, în afară de reaua voinţă a unora, am întâmpinat şi mult sprijin din partea multora. D-l ministru al cultelor, în primul rând, convingându-se de imposibilitatea de a face ceva cu un buget aşa de redus, a binevoit să-mi adauge din fondurile extraordinare încă un servitor pe lângă singurul ce mi se lăsase. Tot prin credite mi-a fost posibil să salvez splendida casă de lemn a lui Mogoş ce era destinată a fi dărâmată şi care azi e una din podoabele muzeului. Pentru bugetul anului viitor d-l administrator al Casei şcoalelor – proprio motu – mi-a asigurat o subvenţie de vreo 2 mii lei. Aceeaşi sumă mi s-a promis şi de la Casa bisericii. Amândorura le exprim aci recunoştinţa mea. E mult, neapărat, ce au binevoit a face, faţă mai ales de nimicul existent. În tot cazul însă nu e suficient. Se pare că imperioase alte cerinţi nu permit sporirea bugetelor muzeelor, chiar când arta naţională e în joc. Ar fi oare prea îndrăzneaţă cererea, tocmai în anul în care ne preocupăm atâta de îndreptarea soartei ţăranului şi deci şi a artei lui, ca bugetul muzeului de artă naţională să fie cel puţin egal cu acel al Muzeului zoologic? 3. Pentru ca noul muzeu să se înfăţişeze în mod demn, ar trebui să aibă şi un local propriu, potrivit cerinţelor cu totul speciale ale muzeografiei moderne. Planurile ce într-acest scop am alcătuit împreună cu d-l arhitect N. Ghika-Budeşti nu au însă sorţii de a fi realizate. Avem doară un splendid muzeu de zoologie. Ce ne mai trebuie şi unul pentru arta naţională! Soarta muzeului artistic este, se vede, tare compromisă. Dacă statul nu se va decide a face datoria ce-i incumbă, nu mai rămâne decât o singură nădejde: intervenţia particulară. Aceasta s-a şi arătat destul de eficace în protecţia noului muzeu. Dacă nu cu bani oficiali, să încercăm prin subscripţie publică să întemeiem această instituţie cu aşa de înaltă menire naţională. Într-acest scop propun fondarea unei societăţi, un fel de Epitropie a muzeului, la care sper că vor adera toţi cei cu adevărate sentimente patriotice. Astfel numai vom putea dovedi dacă suntem sau nu vrednici de un muzeu naţional.

„Viaţa românească“
ianuarie 1908

1 Cu atât mai mult, cu cât nici nu este în legătură cu vreun institut care să dea rezultate practice, folositoare vreunei ramuri a activităţii naţionale. Asemenea institute, cum e de pildă cel nou plănuit de geologie, au precădere faţă de toate celelalte. Pentru acestea nu ni se vor putea reproşa cheltuielile, fie ele oricât de mari. Ele sunt necesităţi imperioase.

---------------------------
Al. Tzigara-Samurcaş, Muzeografie românească, Bucureşti, 1936
 




înapoi la pagina principală
 
inchis