Catre Tur Virtual
EMYA

Proiectul, plasat sub auspiciile Consiliului Europei, a demarat în 1973 şi primele premii au fost decernate cu ocazia unei ceremonii din palatul Rohan de la Strasburg, în anul care a urmat.

De la început, candidaţii trebuiau să fie muzee noi sau muzee supuse EMYA unei reorganizări totale sau unor extensii considerabile care să le permită asimilarea la condiţia unui nou muzeu. Principalul obiectiv a fost întotdeauna descoperirea şi mediatizarea noilor idei din muzeele europene, Europa fiind definită în acest context ca o Europa a Consiliului Europei şi nu cea restrânsa a Comunităţii europene.
Membrii unui juriu internaţional, compus din 13 persoane, îşi pun în joc timpul şi experienţa fără să pretindă niciun fel de retribuţie, cu excepţia cheltuielilor de deplasare care revin muzeului-candidat.

Candidatii sunt evaluaţi după următoarele criterii:
# Colecţiile. Sunt ele semnificative sau interesante?
# Expoziţiile şi discursul acestora. Sunt ele originale şi eficace?
# Serviciile făcute publicului. Cofetăria, restaurantul, standul, parchingul, toaletele. Sunt ele bine concepute şi eficace?
# Ambianţa. Muzeul este cald şi primitor sau îngheţat şi aseptic?
# Gestiunea. Este muzeul bine gestionat?
# Personalul. Relaţiile dintre membrii personalului par bune? Detectează vizitatorul elementele caracteristice unui "razboi civil"?
# Publicaţiile. Ce fel de publicaţii produce muzeul?
# Promovarea şi comunicarea. Sunt ele adaptate şi bine organizate?
# Animatorii. Are muzeul programe ambiţioase?

De la crearea premiului am avut 587 de candidaţi. Cele şase ţări care au furnizat cei mai numeroşi concurenţi sunt: Germania (79), Franţa (65), Anglia (61), Elveţia (57), Olanda (38), Suedia (38).

Daca notăm cu 10 puncte marele premiu şi cu 8 puncte pe cel al Consiliului Europei, iar fiecare menţiune specială cu 5 puncte, ţările aflate în fruntea clasamentului, dupa numarul de puncte, sunt, în ordine, următoarele: Anglia (108), Olanda (98), Germania (96), Franţa (95), Elveţia (65), Suedia (63).

În 1996, premiul a fost acordat pentru prima oară unui muzeu aparţinând unei ţări din estul Europei, Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, ocazie cu care Majestatea Sa Regina Fabiola a înmânat directorului Horia Bernea, trofeul EMYA, statueta The Egg a sculptorului Henry Moore.

În discursul său, Preşedintele Trustului EMYA, domnul Kenneth Hudson, spune:

"Colegii mei şi cu mine avem certitudinea ca Marele Premiu de anul acesta trebuie să revină Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti. Minunatele colecţii de obiecte sunt prezentate şi interpretate cu o maiestrie şi imaginaţie exceptionale, într-un stil propriu, cu impact puternic asupra vizitatorului. Directorul muzeului este iubit şi respectat de colegi, iar formaţia sa de artist l-a ajutat să creeze un muzeu care depăşeşte nivelul tradiţional de prezentare şi care crează un întreg cu mult mai important decât suma părţilor. Horia Bernea este un om excepţional şi suntem siguri ca lumea muzeelor europene va mai auzi multe despre el în viitor. El, ca şi muzeul său, este destinat să exercite o influenţă internaţională."


Alte premii:

* Premiul Margareta Sterian pentru cea mai bună expoziţie a anului (ediţiile 1993, 2001 şi 2003)
* "Premiul ospitalităţii" (desemnat de Ministerul Turismului) în 1995
* Premiile Patrimoniului Cultural Naţional (Premiul Naţional pentru Muzeografie "Horia Bernea" - pentru expoziţia Munca. Focul-Apa-Vântul- 2002, Premiul ,,Vasile Dragut'' - 2002, Premiul ,,Al.Tzigara-Samurcas'' - 2003)
* Premiul Comitetului Naţional ICOM - pentru expoziţia Cahle în 2002
* Premiul Multimedia pentru seria de CD-uri ,,Ochi în Ochi'' în 2002
* Premiul Multimedia pentru ,,Chioşcul Info'' în 2003
* Premiul „Mihai Băcescu” pentru patrimoniu, obţinut în 2004 pentru proiectul de promovare a patrimoniului cultural intitulat Ţinuturile României – Ţara Haţegului, rod al parteneriatului dintre Centrul GeoMedia, Muzeul Ţăranului Român, Muzeul de Geologie şi Muzeul ,,Grigore Antipa''
* Menţiune acordată de Comitetul Naţional Român ICOM în 2005 pentru concepţie tematică doamnei dr. Georgeta Rosu şi doamnei Danièle Malis, autoarele concepţiei tematice a expoziţiei Icoane. Abstractiuni spirituale , vernisata la 17 septembrie 2005, la Chateau – Musée Edgar Mèlik, din Cabriés, Franţa, pentru promovarea exemplară a valorilor culturale româneşti în strainatate.

Arta ţăranului nostru

Al. Tzigara-Samurcaş


 Multe învinuiri s-au adus ţăranului român, mai ales în vremea din urmă. Iar însuşirile lui frumoase s-au dat uitărei, mai curând decât s-ar fi cuvenit. Şi totuşi nu e îndepărtată vremea de când, mulţumită bărbăţiei lui mai ales, am putut dobândi neatârnarea noastră de astăzi. De asemenea şi pe terenul cultural, tot prin el am atins cele mai frumoase rezultate. Ar fi oare posibilă, de pildă, o regenerare a limbei româneşti fără tezaurul bogat al graiului popular? Desigur că nu. Căci încercările cărturarilor, cari voiau să născocească o limbă nouă pe temeiuri pseudo-latine, s-au dovedit neputincioase şi chiar hazlii. Au trebuit să iasă la iveală splendidele comori ce ascundeau poeziile şi basmele populare, pentru ca prin ele să se statornicească limba noastră literară. Căci pe când limba scrisă a claselor dominatoare s-a tot preschimbat, după înrâuririle politice ale vremilor, graiul poporului a rămas nealterat. Hrisoavelor şi pisaniilor slavoneşti ale Voevozilor, iar mai în urmă ceasloavelor greceşti ale călugărilor sau tipăriturilor franţuzite mai noi, le-a corespuns întotdeauna, în masa poporului, limba cea curată românească. Şi deşi aceasta din urmă n-a fost mai de loc eternizată prin scrieri, totuşi s-a păstrat cu tot farmecul ei original numai prin tradiţia orală. Întocmai ca în poemele homerice s-au transmis şi doinele şi legendele româneşti din generaţie în generaţie, nefiind transcrise decât în zilele noastre.
 Menţinerea neclintită a graiului său este cea mai bună probă a tăriei caracterului Românului. Şi nu e singura. Căci şi în domeniul artei s-a întâmplat la fel. Pe când stilul bisericelor şi palatelor s-a tot prefăcut după placul ctitorilor şi a numeroaselor influenţe din afară, arta populară singură a rămas neatinsă de înrăuriri străine. Nedepăşind rolul modest ce-l ocupă, ea şi-a urmat o desvoltare a ei proprie. A avut chiar să lupte împotriva dispreţului claselor stăpânitoare, mulţi fiind în toate timpurile acei cari o ignorau. Astăzi nimeni nu mai îndrăzneşte, cred, să-i mai nege existenţa, deşi cu puţini ani în urmă deabia era cunoscută câtor-va iniţiaţi.
 Ca şi limba populară, arta ţărănească şi-a cucerit în fine locul ce i se cuvine în rândul preocupărilor noastre culturale. Căci şi ea este una din manifestările caracteristice ale poporilui nostru. Prin ea, întocmai ca şi graiul său, ţăranul român se deosebeşte de vecinii săi de alt neam. Şi dacă, printr-un cataclism neînchipuit, s-ar întâmpla să amuţească toţi Românii, de la Pind şi până la Carpaţi, ei totuşi s-ar deosebi prin înfăţişarea, prin casa şi portul lor, de streinii cu cari trăesc amestecaţi. O dovadă neîndoelnică a existenţei unei arte proprie neamului nostru.
 De când datează şi de unde se trage însă această artă populară?
Răspunsul nu e tocmai uşor. Mai întâi pentru că unei arte populare în genere nu i se poate spune vârsta exactă. Ea se naşte odată cu primele necesităţi, iar transformările ei succesive cu greu se pot urmări, mai ales la noi. Prefacerile cuvintelor au fost fixate prin scrierile diferitelor vremuri, iar reproduceri ale produselor artistice ale strămoşilor ne lipsesc aproape cu desăvârşire. N-avem documente grafice ale traiului intim şi deci a artei înaintaşilor noştri. Căci picturile bisericeşti nu ne dau nici o lămurire în această privinţă, iar gravuri şi picturi profane din trecut n-avem. Vechimea artei noastre ţărăneşti trebuie să fie aceiaşi ca şi a primelor aşezări mai stabile ale poporului nostru. Perfecţiunea tehnicilor şi mai ales complicaţia măestrită a unora din izvoade sunt cea mai bună dovadă a unei vârste înaintate. Căci asemenea forme desăvârşite nu se nasc spontan. Sunt ultima treaptă a unei desvoltări succesive. Şi chiar astunci când modele mai vechi nu se mai găsesc, totuşi ele se pot reconstitui de cele mai multe ori prin produsele mai noi, cari nu sunt decât o copie servilă a unui izvod foarte vechiu, care s-a repercutat nealterat până în zilele noastre. Căci respectul tradiţiunei este una din caracteristicile artei populare. Reproducându-se într-aceiaşi localitate mereu aceleaşi forme, vârsta modelelor e deci greu de stabilit.
 De asemeni nu este uşor a se hotărî originea artei noastre populare. Ne lipsesc încă elemente suficiente de comparaţie. Admisibil însă se pare că asupra elelmentelor constitutive trace şi romane s-au altoit în urma influenţelor slave. Din contopirea tututror acestor elemente, neamul românesc şi-a căpătat fisionomia sa particulară şi aşa lesne distinctivă.
 O caracteristică a artei româneşti, care constituie în acelaşi timp o probă a vechimei ei, este marea ei varietate după diferitele regiuni. Deşi aceeaşi în trăsături generale, totuşi arta munteanului diferă de a celui de la câmp. Aceasta se explică foarte lesne prin condiţiunile diferite în care se dezvoltă fiecare din ele. Mai greu însă se pot lămuri deosebirile foarte frecvente ce se întâlnesc în aceiaşi regiune. Sunt districte în care aproape fiecare comună îşi are particularităţile sale artistice. Mai ales întru cât priveşte portul. E natural ca costumul din regiunea dealurilor să difere de acel de pe malurile Dunărei. Deosebirile sunt motivate atât prin diferenţele de climă cât şi prin influenţa vecinilor de neamuri distincte. Nemotivate par însă diferenţele între comune absolut la fel condiţionate şi dispunând de aceleaşi materiale. Variantele se explică totuşi, în asemenea cazuri, prin tendinţa de originalitate şi rivalitate dintre diferitele familii, cari se iau la întrecere în crearea unor motive mai frumoase. Astfel, nenumăratele isvoade deosebite atât în alesăturile femeilor cât şi în combinarea culorilor nu sunt decât o nouă probă a variatelor însuşiri artistice, cu care este înzestrat ţăranul nostru. Respectarea tradiţiunei în tehnica şi în motivele locale este chiar una din stavilele înmulţirei diferenţelor dintre produse; de n-ar fi această constrângere, am avea de înregistrat variaţiuni mai numeroase. Cele constatate sunt însă suficiente pentru a da cea mai strălucită ilustrare a simţului artistic al poporului român. Subtilităţile prin care se disting mai ales porturile femeilor sunt în acelaşi timp o dovadă a vechimei respectabile a acestor lucrări de artă. Căci desigur mai multe generaţii de-a rândul au contribuit la perfecţionarea atât a izvoadelor cât şi a materialelor şi modului lor de reproducere. De la pânza groasă de in şi până la borangicul cel diafan al maramelor, evoluţia e mare şi desigur că nu s-a produs de-odată.
 Aceleaşi observaţiuni se referă la toate manifestările artei populare, care nu e redusă numai la costume. Arta e strâns legată de întreaga existenţă a ţăranului. El se îngrijeşte să da o înfăţişare frumoasă şi osebită nu numai portului şi casei lui, dar şi bisericii satului. Arhitectura acestor mici temple de lemn este din cele mai originale. Fără să fie direct influenţate de monăstirile sau bisericile mai mari de piatră şi cărămidă, ele constituie tipuri a parte, cu un stil foarte unitar condiţionat de materialul de construcţie. Cele mai multe sunt numai din lemn, fără nici un adaos de metal sau piatră. Chiar şi în interior totul e de lemn, până şi potirul şi policandrul. Într-una din ele şi cristelniţa de metal era înlocuită printr-una de pământ. Detaliurile sculpturale ale acestor bisericuţe sunt de cel mai mare interes. Şi chiar când ornamentele lipsesc, totuşi aceste bisericuţe de lemn, cu clopotniţele lor ascunse în verdeaţa copacilor, produc o impresie din cele mai plăcute. De ordinar ele serveau de capele ale ţintirimelor şi sunt împresurate cu cruci admirabile prin formele lor naive şi totuşi atât de bine construite. Variantele aşa de bogate ale acestor cruci sau troiţe par a fi o specialitate a ţăranului nostru. Nicăeri aiurea nu găsim o aşa mare varietate a combinaţiunilor. Unele din aceste troiţe se impun prin formele lor simple, monumentale.
Caracteristică în felul ei e crucea de la fântâna din Ogretin-Prahova, aici reprodusă. Pe partea superioară a braţului mijlociu sunt săpate monogramele mântuitorului şi numele abreviate ale celor 4 evanghelişti. Iar slovele din mijloc ne spun că „cu vrerea Tatălui şi ajutoru Fiului şi cu îndemnarea Sfântului Duh ridicatu-s-au această sfântă cruce în vremea Unirei Principatelor de robu lui Dumnezeu Ion Tinca Nicolae...”. Pe o muche laterală e săpată data: 1859, Mai 21; iar jos:” capul (lui) Adam”. Crucea are dar pe lângă necontestata ei valoare artistică şi importanţa unui document istoric. Era menită să eternizeze Unirea ţărilor române. Blagoslovită fie memoria patrioţilor din Ogretin, cari ne-au lăsat pe lângă interesanta lor inscripţie şi acea extraordinară formă de cruce, care se înalţă ca un splendid argument al originalităţei artei noastre ţărăneşti în această a ei particularitate.
 De la acest colos trecând la cele mai mărunte lucrări în lemn, vom dezvălui iar alte aptitudini surprinzătoare ale Românului. Furcile de tors, înflorate cu încrestăturile cele mai migăloase dar minunat îmbinate, sunt adevărate opere de artă. Şi cu toate acestea nici ele nu-s eşite din mâna vre-unui artist de meserie. Sunt rezultatul imaginaţiunei ciobanului de la munte, care păscând oiţele şi ducând dorul mândruţei sale, îi crestează, din gând, o aşa furcă măeastră. Dar nu numai la atât se rezumă arta ce întâlnim chiar în stânele izolate de pe munţi. Bâtele ciobăneşti cu împletituri savante, caucurile încrestate şi mai ales păpuşarii pentru presat brânzeturile conţin, cu toată naivitatea lor, nepreţuite motive de artă.
 O dovadă şi mai completă a năzuinţelor de artist ale Românului ne dă locuinţa lui şi în special a munteanului, cu casele sale de bârne şi tinda cu stâlpii cei mândri. Casa lui Antonie Mogoş, din Muzeul de Etnografie şi artă naţională, e cea mai categorică dezminţire faţă de aceia cari nu de mult afirmau că locuinţele ţăranului nostru se aseamănă cu ale troglodiţilor.
Mai avem într-adevăr şi bordee; dar nici acestea nu formează majoritatea cazurilor, după cum însă nici artiştii desăvârşiţi ca Mogoş nu sunt o excepţie rară. În satul lui chiar mai trăieşte meşterul Gheorghe Vizantie; iar în cătunul vecin, e bătrânul Ion Răţoiu, care nu se lasă mai pe jos de moş Antonie. Şi toţi aceştia, ca şi atâţia alţii necunoscuţi, au marele merit de a nu fi, ca în alte ţări mai civilizate, artişti de meserie. N-au trecut prin nici o şcoală şi de cele mai multe ori nici nu ştiu să citească. Şi totuşi, în răgazul ce le lasă munca grea a ogorului, ei îşi procură plăcerea de a-şi înfrumuseţa casa şi poarta lor, satisfăcând astfel năzuinţele lor artistice.
 Sunt intr-adevăr minunate satele de la munte cu casele lor de lemn, de o arhitectură foarte simplă dar surprinzătoare prin variantele ei aşa de interesante. Fiecare cătun are, se poate zice, stilul său. După poartă numai, sau chiar numai după un singur stâlp sau un ştenap, cunoscătorul poate să determine localitatea de unde provine. Casa lui Mogoş şi cele câteva porţi din Muzeu nu sunt decât un specimen al bogăţiei ce ascund vâlcelele de prin Gorj şi aiurea. Dacă la Expoziţia generală s-ar fi avut simpla idee de a se aduce câteva asemenea case, s-ar fi dat o bună ocazie ţăranului nostru să dovedească frumoasele sale însuşiri, pe cari chiar cei mai mulţi dintre ai noştri le ignorează încă. Şi pe streini asemenea case i-ar fi uimit, căci ele nu sunt cu nimic inferioare Blockhaus-urilor de prin Sviţera şi Tyrol. Se disting şi se impun chiar şi mai mult prin porţile monumentale frumos încrestate. Nici gospodăriile bogate ale ţăranilor germani, n-am văzut aşa splendide porţi ca în Gorjul nostru. Exemplarele din Germanisches Museum din Nürnberg sunt cu mult mai simple ca cele din micul nostru Muzeu de la Şosea. Şi acestea nu sunt simple excepţii. Porţile, mari ca nişte arcuri de triumf, se regăsesc atât la Românii din Bucovina şi Moldova muntoasă cât şi în Muntenia şi dincolo de Carpaţi. Mai generale şi în deosebi mai frumoase sunt prin Oltenia. Aici s-au păstrat modelele vechi, pe când pe aiurea s-au modernizat, simplificându-se. Un exemplu tipic, despre sfinţenia cu care Gorjanul în special respectă tradiţia formelor, am întâlnit în Bălăneştii cei cunoscuţi prin porţile sale frumoase. Unul singur dintre săteni, o fostă ordonanţă de pe timpul războiului – deci om călătorit, mai cioplit şi în consecinţă mai pretenţios,- s-a încumetat să introducă la poarta sa motive văzute pe la balcoanele de prin Bucureşti. Această încercare, cu motive streine satului, n-a găsit imitatori. Azi încă, deşi aproape în ruină, poarta bătrânului Constantin Torop e unică în comună.
Asemenea cazuri de influenţă nefastă a oraşului asupra artei populare sunt, din fericire, destul de rare în generaţia trecută. Azi însă ele se generalizează şi curând barbaria orăşenească va poci şi distruge estetica satelor. Cu atât mai demni de laudă sunt aceia, cari păstrează încă tradiţia cea bună. Preoţii şi învăţătorii ar putea să îndemne în acest sens. Dar mai ales prin faptă, nu numai cu vorba. Pilda preotului Negrescu, din Iaşii Gorjului, merită să fie semnalată în această privinţă. Sfinţia sa, fiu de ţăran, şi-a luicrat singur poarta cea frumoasă ce se vede reprodusă aici, salvând astfel un tip particular ce nu se mai uzita în satul său. Cu bucurie am mai constatat de asemeni că, în gospodăria acestui demn preot, concurenţa oraşului nu a înlocuit încă nici unul din produsele industriei casnice, atât de înfloritoare altă dată. Mobilele din casă sunt toate lucrate de însuşi părintele; stofele de mobilă, scoarţele şi îmbrăcămintea toată e ţesută de harnica preoteasă. Şi satul Iaşi e la câţiva kilometri numai depărtare de Târgul Jiului. Această bine-cuvântată şi îmbelşugată gospodărie curat românească dă cea mai puternică desminţire pesimiştilor, cari nu cred în o reînviere a industriei şi artei ţărăneşti. Din fericire cazul de la Iaşi nu e izolat şi e nădejde că el se va generaliza tot mai mult.
Căci ţăranul nu a renunţat a recunoaşte superioritatea produselor sale casnice faţă de produsele străine. Trebuie însă să i se dea o mână de ajutor. Să se înlesnească pe cale practică procurarea materiilor prime şi să se institue premii pentru cei mai harnici. Un foarte bun început a făcut în acest sens tânăra Societate Domniţa Maria. Succesul concursului de olărie din Mai trecut a fost neaşteptat de mare. S-a dovedit că şi apelul către ţesătoare a dat rezultate satisfăcătoare. Scopul urmărit de Societate e ca pe deoparte să se încurajeze industria casnică şi totdeodată să se redeştepte izvoadele şi tehnicele bătrâneşti atât de frumoase şi azi cam părăsite.
Cred că cu înlesnire se vor putea învinge diferitele influenţe străine, cari au pervertit aşa de tare arta populară. Căci din fire ţăranul nostru e înzestrat nu numai cu mult bun simţ, dar şi cu frumoase năzuinţi artistice. Acestea se manifestă în toate apucăturile lui. Întreaga lui înfăţişare şi în genere toate mişcările lui au o graţie naturală care îl distinge de stângăcia târgoveţilor. E splendidă silueta ţărancei în costumul ei simplu, care ca şi hitonul antic învălue admirabil formele corpului, lăsţnd însă întreaga libertate mişcărilor. Şi, fie că stă rezemată în poartă, răsucind firul din furca prinsă în brâu, fie că vine de la fântână purtând ulciorul pe cap, sau e cu pruncul în braţe, în totdeauna ţăranca română prin înfăţişarea ei graţioasă şi demnă ne evocă cele mai frumoase exemplare ale statuariei antice sau ale madonelor italiene. Aspectul acesta de graţie ţi armonie îl are ţăranul român nu numai când e la horă şi în haine de sărbătoare. Chiar la munca câmpului sau în gospodăria zilnică, bogatul costum naţional, în afară de care ţăranul nu cunoaşte un altul, înviorează scenele cele mai monotone astfel.
Şi cerinţa de a da un caracter de artă chiar celor mai simple vestminte se regăseşte la toţi românii, fie ei din Macedonia, Banat, Ardeal sau Bucovina ca şi din Regatul nostru. Peste tot locul, pe unde mai răsună o doină sau un cântec bătrânesc, se mai găsesc frumoase documente ale sentimentului estetic înnăscut al Românului.
Dar ceea ce mai ales trebuie să admirăm este îndemânarea mâinelor şi siguranţa gustului în alegerea izvoadelor şi portrivirea culorilor. Şi toate aceste combinaţii ce ni se par atât de savante şi calculate, ţăranca le urzeşte şi le coase din gând, fără un model direct. Iar schimbările, ce mereu introduce în izvodul ce a văzut vre-odată, intervin fără vre-o combinare migălită. Întrebaţi pe vre-o femeie de ce a variat râurile de la o ie, sau pe un olar de ce a înflorit într-altfel o strachină, şi niciodată nu va şti să dea alt motiv, decât că aşa i-a venit mai bine. Ca şi artiştii desăvârşiţi, şi ei lucrează sub imboldul lăuntric al celor stăpâniţi de acel foc sacru, pe care-l numim talentul natural.
Dar asemenea însuşiri frumoase ori cât de răspândite şi ereditare ar fi, se pierd totuşi prin concurenţa sdrobitoare a târgurilor şi influenţa răufăcătoare a semiculţilor. Exemplele rele ale oraşelor şi lipsa totală a unei educaţii estetice în şcoală distrug aplecările artistice naturale ale poporului.
A menţine tradiţia artei strămoşeşti, acolo unde ea mai persistă şi a o reînvia pe unde a dispărut, e o datorie sfântă ce ni se impune. Căci numai cultivând şi desvoltând arta populară, vom putea năzui să avem vre-odată o mare artă românească. Aceasta va trebui să pornească de la studiul amănunţit al elementelor populare, căci numai astfel îşi va păstra un caracter propriu şi naţional.
Într-acest scop să adunăm fără întârziere rămăşiţele vechei noastre arte pământene. Ele vor fi cel mai bun testimoniu al îndemânărei şi stărei de cultură a ţăranului nostru din trecut şi vor servi tot deodată la întemeierea unei arte viitoare. Muzeului de etnografie şi artă naţională îi incumbă datoria de a colecţiona şi a populariza cât mai mult izvoadele bune româneşti. Pentru ca o aşa de mare operă să se poată realiza cât mai curând, ea trebuie să fie ajutată de toţi aceia cari doresc menţinerea caracterului nostru etnic. Şi de aceea, în afară de sprijinul oficial, se reclamă concursul tuturor bunilor Români. Numai printr-o colaborare comună se va putea ridica acea casă mare a românismului, care ar trebui să fie Muzeul nostru naţional.

----------------------
ARTA ÎN ROMÂNIA STUDII CRITICE de Al. Tzigara-Samurcaş, Ed.Minerva, 1909
 




înapoi la pagina principală
 
inchis