• Contact |
• Public interest information |
  • Administrative
  • Personal
  • Assets statement
  • Public acquisitions
  • Job Opportunities
  • Volunteer
  • Samurcas Foundation
  • Online petition
  • National anticorruption system
• Blog |
• Links |
• Webmail

• Online tickets |

Adakale-li.Patria din buzunarul de la piept, Ediția a II-a

Carmen Mihalache, Magda Andreescu, 2013, 176 p.

O evocare subiectivă a ostrovului scufundat Ada-Kaleh, realizată pe baza interviurilor cu câţiva foşti insulari care trăiesc în Constanţa, Turnu Severin sau Bucureşti, cu regretul pierderii definitive a pământului unde s-au născut. Este ilustrată cu imagini din arhive de familie. Cartea a apărut într-o primă ediție, incompletă, în 2012.

Insula Ada-Kaleh, aflată cândva pe Dunăre și devenită legendară pentru frumusețea ei cu totul aparte dar și pentru destinul ei tragic, a fost acoperită de apele lacului de acumulare al Hidrocentralei Porțile de Fier I odată cu ridicarea barajului acesteia, în 1970 – 1971. Populația, majoritar turcă, a fost expropriată și silită să plece, stabilindu-se la Turnu Severin, la Orșova, Constanța, București, în Dobrogea sau chiar în Turcia, dar și în Germania sau în Statele Unite.

În 2011-2013, MNȚR a organizat mai multe evenimente și expoziții-document despre Ada-Kaleh, cu ajutorul câtorva parteneri culturali. Expoziția „Once upon a time... Ada-Kaleh” de la Istanbul, transpusă la București în „Ada-Kaleh. Insula din suflet”, a adus laolaltă foști insulari risipiți prin țară și prin lume, care și-au spus povestea. Expozițiile succesive au reunit fragmente din interviurile cu aceștia, fotografii și obiecte păstrate din vechile gospodării. Au avut loc totodată proiecții de filme și lansări de carte, evocând destine de familie, tactici de viețuire, mostre de cultură locală.

Insula este atestată încă din Antichitate, iar dintr-o scurtă incursiune în istoria ei aflăm că a fost multă vreme prilej de dispute între Imperiul Otoman și formațiunile politice occidentale, precum și denumirile pe care le-a avut de-a lungul timpului.

„Greu accesibilă, cu o vegetație luxuriantă datorată climei mediteraneene din zonă, scăldată mai tot timpul în lumina soarelui, insula se vedea de pe munții ce străjuiau ambele maluri ale fluviului ca un coș imens cu flori pe luciul Dunării. În perioada în care Ada-Kaleh era condamnată la pieire prin scufundare – ca să facă loc unei înfăptuiri a regimului comunist din România –, pe insulă se aflau circa 150 de familii, o cetate veche mustind de istorie, în formă de stea, două fabrici importante (una de confecții, alta de țigarete), o uzină electrică, un cinematograf, două lăcașe de cult (musulman și ortodox), mai multe cafenele și restaurante care se umpleau în sezon cu nenumărații turiști atrași de exotismul insulei, de inegalabilul gust al dulceții de smochine, al rahatului de trandafir sau al țigărilor aromate. Strămutarea locuitorilor, constrânși să se mute la sute de kilometri distanță de locul nașterii lor, a produs drame greu de surprins în cuvinte. Pierderea agoniselii de o viață și dezrădăcinarea i-a costat pe unii viața. Tristețea adâncă a făcut victime, dar cei care au mai rămas nu și-au pierdut amintirile.” (p.16-17)

„Eram cumva fiii apei, fiii apelor! Nu exista teama de apă acolo. […] O să vă arăt pe imagini, unde se vede casa noastră. O să vedeți, creștea apa mare, vine cu barca lângă casă, alătură o punte, pe punte trece o băbuță în baston, cu îmbrăcămintea ei specifică, liniștită. N-avea nicio problemă! În timpul inundațiilor, femeile se strângeau în fața caselor și spălau rufe din pragul ușii, iar când scădea apa, culegeau peștii rămași pe uscat. Dacă inundațiile țineau până iarna, apa îngheța și aveam patinoar natural chiar în curte.” (Gheorghe Bob, București, p. 20)

Loc de refugiu pentru contrabandiști, pirați și aventurieri în secolul al XIX-lea, insula își trage numele actual de la vechea cetate fortificată care îi acoperea întreaga suprafață. În prima parte a secolului al XX-lea, în cazematele în care nu pătrundea apa locuiau mai multe familii sărace, datorită temperaturii constante pe parcursul întregului an, fiind amenajate aici și cămări sau magazii în care erau păstrate la răcoare proviziile.

Pe lângă turci, mai erau pe insulă și români, unguri, albanezi și nemți. „O comunitate asemenea unei familii, în care totul se împărțea și nimeni n-avea nimic de ascuns. Toți insularii erau la fel de serioși, la vorbă, ca și la lucru, pricepuți la toate, oameni de cuvânt și liniștiți, crezând cu tărie în soartă și în voința divină. Certuri cu bătăi sau crime, așa ceva nu se pomenea în Ada-Kaleh. Curțile n-aveau porți, ușile n-aveau chei. O încredere deplină în cel de alături, o frățietate tacită la bine și la greu, în lucru și veselie, la pierdere și la câștig se construise în atâția ani de istorie zbuciumată și trai amestecat. Această atmosferă insularii au pierdut-o pentru totdeauna și, pentru că n-au găsit nimic asemănător nicăieri pe unde i-au purtat pașii și destinul, o regretă nespus.” (p. 34)

Acolo nu aveam chei la case. Nu știam să încuiem ușile... (Radie Arif din Turnu Severin, Gheorghe Bob din București, Mehmet Erdinci din Constanța)

Preț: 23 lei

• email
• print

• MUSEUM|
• PEOPLE|
• OBJECTS|
• IF YOU RETURN|
• PUBLICATIONS|
• Creativity workshop