Catre Tur Virtual
HORIA BERNEA

Unul dintre cei mai mari pictori români contemporani, ale cărui expoziţii în ţară şi în străinătate au rămas ca repere permanent actuale în domeniu. Din 1990 până la moartea sa în 2000 a fost director al Muzeului Ţăranului Român. A fondat un stil aparte în etnomuzeografia europeană, pe care îi plăcea să îl numească muzeologie născândă, pâlpâitoare.

De la el am învăţat că nu trebuie să te grăbeşti sau să te încăpăţânezi atunci când vrei să pui în operă un proiect. Mai întâi te gândeşti bine, să vezi dacă ideea iniţială e corectă. Nimeni nu ştia mai bine ca el să vadă. Apoi te sfătuieşti cu alţii, de preferinţă cu cei despre care ştii că au păreri diferite de ale tale. Apoi încerci să ţii cont de toate remarcile, argumentând dacă le respingi, sau înglobându-le în proiect, dacă crezi că îl pot îmbogăţi. Apoi aştepţi, adică gestezi, pregătind iluminarea. Pentru Horia Bernea, iluminarea însemna convingerea că ideea era convergentă cu credinţa - asumat şi liber creştină. Abia atunci, proiectul putea începe aventura punerii în operă. Şi abia atunci se petrecea minunea coagulării echipei. Încă nu am cunoscut pe altcineva atât de capabil să construiască mici familii punctuale cu oameni care nu sunt decât oameni, şi să le transforme slăbiciunile în creativitate, complexele - în stil personal, frustrările - într-un nou entuziasm şi veleităţile - în dorinţă de afirmare colectivă.

Nu se temea să şocheze, să irite, să incite. Ne-a contaminat de îndrăzneală, adresându-ne întrebări dificile - ce vezi aici? ce crezi despre asta? ce înţelegi? de ce nu-ţi place? – sau invitându-ne să-l contrazicem. Nu a fost şi nu e uşor. Dar nimic din ce facem la muzeu sub aripa lui nu e uşor.

Ioana Popescu

Ethnophonie CD 28




Cântări ciobănești din Vrancea
Shepherd’s Tunes from Vrancea


Vrancea, mica republică țărănească din trupul Moldovei, a asigurat vreme îndelungată supraviețuirea unui mediu de viață arhaic, dependent de păstorit. În secolul XX însă, viața răzeșilor vrânceni s-a prefăcut din temelii, iar oieritul a devenit treptat o ocupație desuetă. Muzica de origine pastorală, dominată de sonoritatea fluierelor și cimpoaielor, a fost, până acum câteva decenii, un bun prețuit de întreaga comunitate. Astăzi însă, parcursul ei se apropie de final.
Discul aduce în prim-plan cântările vechi păstrate în circulație de ultimii fluierași ai Vrancei, atașați de muzica învățată în copilărie. Repertoriul lor este alcătuit în special din melodiile jocurilor cunoscute pe plan local – hora, sârba, burduiul –, care animau odinioară horele duminicale și petrecerile sătești, la care se adaugă câteva cântări lirice și epice. Isonul gutural, pedala sonoră cu care câțiva bătrânei își „acompaniază” încă melodiile, dezvăluie chipul aspru și viguros al muzicilor din vechime. Ascultătorul discului este invitat așadar să abandoneze canoanele de ordin estetic și stilistic asimilate prin intervenția mass-mediei și să exploreze un univers muzical prea puțin cunoscut publicului larg.


Durata totală: 56:20
Broșura: 24 de pagini, cu text de prezentare în română și engleză
Apărut: 2017; înregistrări realizate în anii 2013 și 2016




înapoi la pagina principală
 
inchis